Maraton Măcin 2016

Pentru că începutul sezonului competițional stă să înceapă și pentru mine, cred că e cazul să recuperez cu poveștile de anul trecut care au lipsit de pe blog. Nu au fost multe concursuri la care am participat, după planurile inițiale trebuia să mă concentrez destul de mult pe alergare, dar m-am simțit mai bine pe bicicletă :).

Prima competiție a fost Maratonul Măcin, un concurs atât de aproape de casă încât nu cred că trebuie ratat de nici un alergător gălățean. Organizarea e fără probleme (am fost la prima ediție când nu știam la ce să mă aștept și marcajele au fost cam prea multe, eu speram să mai câștig ceva timp prin faptul că știu bine zona și nu am probleme de orientare), tricourile de bumbac rezistă la multe spălări (încă îl port des pe cel din 2014), mâncarea bună, cu alte cuvinte nu prea e nimic de reproșat.

Din păcate începutul de an a fost marcat de o greutate cam mare (iarna a fost „delicioasă”), lucru ce s-a simțit în ritmul pe care l-am putut susține la antrenamente, ba chiar a fost nevoie de o pauză pentru că începusem să simt niște dureri în tibia dreaptă. Totul a culminat cu o otită rebelă chiar cu o săptămână înainte de concurs care a necesitat 5 zile de antibiotice așa că a trebuit să ajustez timpul estimat la 3 ore 20 de minute pentru semimaratonul de 24 de km.

Imediat după start

Am oscilat mult dacă să alerg cu o centură cu 2 bidonașe sau să apelez la un tricou de ciclism care are 3 buzunare la spate. În cele din urmă am mers pe centură dar cred că oricare ar fi fost o alegere bună, deși a trebuit să mă opresc la fiecare punct de alimentare și să umplu ambele bidoane (era destul de cald la finalul lui mai în Măcin, iar umbra lipsește de pe 80% din traseu, mai ales la final). Dacă sunteți obișnuiți să alergați cu un rucsac mic în spate e posibil să fie o strategie bună, pentru că nu veți fi nevoiți să vă opriți așa de des, dar eu prefer să nu car mai mult decât este necesar.

Culmea Pricopanului, ne simțim bine

Acum să vedem cum a decurs concursul: urcarea pe Țuțuiatu am făcut-o cam în același timp ca în 2014 (un pic dezamăgit), coborârea spre Îmbulzita a fost clar mai rapidă (în 2014 pe acolo aveam vreo 10 km mai mulți, alergam la maraton), urcarea pe Sulucu Mare și creasta Pricopanului a mers bine, dar pe ultimii 5 km de plat până în Greci tot s-a dus energia. Am avut noroc că am prins din urmă o alergătoare pe care am încurajat-o să continue, și am reușit să ne motivăm mai bine în doi, ba chiar la intrarea în sat l-am văzut în față pe Iulian (un coleg pe care îl pierdusem după ce m-am oprit la primul punct de alimentare), dar nu am mai avut forța să îl ajung.

La final, un pic obosit

Am terminat în 3 ore și 23 de minute, foarte aproape de timpul estimat (încep să îmi dau seama de ce pot destul de bine) probabil și pentru că știam bine traseul, dar probabil că amintirea care îmi va rămâne de la acest concurs este faptul că am fost nevoit să alerg mai bine de 15 km cu tricoul dat peste cap pentru că am suferit de renumita problemă cu sfârcurile iritate (e ciudat că am avut probleme mari după 8 km, de obicei un semi îl fac fără astfel de probleme), dar am avut grijă să nu mă prindă nici un fotograf :). M-am bucurat și pentru prietenii care au terminat acest semi, Ana cu un timp sub 4 ore (excelent!) și Cornel care s-a chinuit cu genunchiul și cu soarele.

Cu sânge pentru culorile clubului! :)
Cu sânge pentru culorile clubului! 🙂

Să vedem cum va fi în 2017, data s-a mutat un pic mai devreme (deși tot destul de târziu pentru Măcin), de data asta am controlat mai bine greutatea în iarnă, antrenamentele merg bine, planul ar fi undeva în jurul a 3 ore. Maraton Măcin, ne vedem (iar) pe 13 mai!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *