Maraton Măcin 2017 – o revenire faină

După accidentarea de la Ciucaș mi-a fost teamă că voi prinde frică de alergarea pe munte, așa că am vrut neaparat să fiu prezent la Maratonul Munții Măcin tocmai pentru a mă testa un pic și a vedea cum stau în eventualitatea unei revanșe în septembrie :). Cum sunt în plină pregătire pentru X-Man România condiția fizică a fost mult mai bună decât anul trecut așa că am avut ambiții ceva mai mari.

Cu 2 săptămâni înainte de concurs am făcut o recunoaștere chiar dacă traseul îmi este foarte familiar, am luat-o mai mult ca un antrenament pe teren accidentat, și care a fost de fapt singurul până la concurs. Am fost un pic surprins de febra musculară care m-a făcut să iau câteva zile de pauză de la antrenamentele normale, dar am zis că e din cauză că nu am folosit pantalonii de la Compressport, așa că nu îmi făceam prea multe griji pentru concursul propriu-zis.

Pentru că startul era la ora 10 am plecat din Galați cu bacul de 8, un pic de emoții pentru că dacă ar fi fost prea plin riscam să ajungem cam la limită pentru ridicarea kiturilor, dar totul a mers bine. Dăm de o gașcă mare de gălățeni care ajunseseră deja, și ne luăm și noi pachetele, apoi înapoi la mașină ca să ne echipăm de start.

Eram pregătit să alerg doar cu 2 bidonașe mici (de 170ml fiecare) pe care vroiam să le țin în buzunarele tricoului de ciclism, și aveam pregătite 2 tricouri ale clubului, unul mai pro cu un material fain de tot, dar care s-a dovedit că permite o mișcare cam mare a bidoanelor, și unul normal care e mai puțin elastic și s-a dovedit aproape perfect. Tot o schimbare față de anul trecut a fost că mi-am luat centura de număr, anul trecut decizia de a-mi prinde numărul direct pe pantalon nu a ajutat la urcări pentru că materialul numărului este foarte alunecos și nu puteam să împing serios la deal. O trecere rapidă pe la toaletă, o scurtă ședință tehnică și start.

Am plecat destul din față pentru că îmi propusesem în jur de 3 ore și am fost surprins să văd câtă lume trece pe lângă mine prin sat, până când începem efectiv urcarea. La primul punct de hidratare am luat un pahar de apă rapid dar nu mi-am mai turnat nimic pe cap, lucru care anul trecut mi-a creeat probleme din cauză că tricoul s-a lipit și frecat foarte mult de sfârcuri :). Am recuperat câteva locuri până pe vârf și am mers ceva timp alături de Adi Teodorescu, om cu ceva mai multă experiență la alergare și cu un EcoMarathon făcut cu o săptămână înainte.

Pe vârf am verificat ceasul, urcasem cu 5 minute mai rapid decât în 2014 și 2016 (37 de minute de la start, față de 42), și eram în grafic pentru un timp aproape de 3 ore. Pe coborârea abruptă de pe Țuțuiatu am mers bine, dar pe falsul plat de după aceea am fost iarăși depășit de câțiva alergători. Imediat ce am ajuns pe Căpușa l-am găsit pe Cristi Toderiță care vroia să abandoneze și vroia să se întoarcă, dar l-am convins să coboare spre punctul 2 de alimentare și cu speranța că își revine și va continua totuși. Din păcate a renunțat până la urmă, dar a ajuns fără probleme la punctul de alimentare și apoi până în sat.

Punctul 2 de alimentare de la ieșire din pădure e una din cheile acestui concurs din punctul meu de vedere. De aici nu mai e pic de umbră până la final așa că e nevoie de apă, eu mi-am umplut ambele bidonașe și am luat și primul gel. Se pleacă în alergare dar urmează destul zone unde e nevoie să o iei la pas, culminând cu urcare pe Sulucu Mare și mai la final pe Piatra Râioasă. Pe această porțiune l-am ajuns din urmă pe Andrei Grosu care mersese foarte bine, dar l-am pierdut pe coborâri unde eu am avut curajul dat de alergarea de recunoaștere, plus motivația dată de un timp care încă era promițător. Speram să ajung în sub 1:50 la băncuțe (punctul 3 de alimentare) pentru a termina sub 3 ore.

În fața mea se vedea în continuare Adi, pe care l-am avut la 1-2 minute în față până la punctul de alimentare și am sperat să mențin ritmul lui până la final. Coborârea de pe Piatra Râioasă a fost făcută cu grijă la fel ca și în 2016, dar am ajuns cu bine jos unde am reluat pașii de la punctul 2 de alimentare: gelul 2, pahar cu apă, umplut bidoane și la vale că Adi tocmai de pleca.

Din păcate pe coborârea pe forestier am avut 2 scurte episoade de crampe care m-au speriat și pentru prima dată am zis că nu prea mai am șanse să scot timpul propus, fiind nevoit să încetinesc destul de mult. Cu toate astea am tras cât am putut pe urcarea pe Suluc, unde am mai depășit 2 concurenți, unul din ei chiar m-a recunoscut, dar eu cu părere de rău am aflat doar la final cine este. Am mers foarte atent pe ultima coborâre tocmai pentru a nu forța mușchii și am ajuns jos la ultimul punct de hidratare după 2:28 și o poziție pierdută. Știam că mai sunt de alergat 5.7km, deci nu mai îmi dădeam multe șanse să scot sub 3 ore.

Imediat ce am plecat (tot cu bidoanele pline)  am avut încă un început de crampă când am sărit un șanț, dar apoi am început să alerg ușurel și să îmi intru în ritm. Vedeam în fața mea un alergător și am încercat să păstrez distanța, iar când mi-am dat seama că el se mai oprește din când în când am început să prind curaj. Ritmul era mai bun decât mă așteptam, pulsul nu era chiar așa de sus, și în cele din urmă l-am depășit, încurajându-l să țină ritmul deși știam pe propria piele că nu e așa de simplu.

Am prins din urmă pe acești 5km cel puțin 5 concurenți, dar am și fost depășit la rândul de cea care avea să termine pe locul 2 la feminin. Chiar la intrare în sat îl ajung pe colegul Adi Preda, ușor de recunoscut după tricoul CCG, dar nu reușesc să-l fac să alerge cu mine, crampele îl chinuiau destul de tare și probabil că și moralul era la pământ.

Cred că această ultimă porțiune este cea de-a doua cheie a concursului: dacă te-ai alimentat cum trebuie poți să alergi cu un ritm bun și vei depăși multă lume. Pe harta sunt 5 km foarte ușori, ușor la vale, pe drum de țară, dar dacă ai crampe și te bate soarele în cap nu vei reuși mare lucru. Cu alte cuvinte încearcă să ai apă la tine tot timpul și să te hidratezi (un bidon de 500ml e suficient, eu sunt setos și m-am descurcat cu 340ml), și nu uita să mănânci câte ceva (eu am ales 2 geluri, dar nu e obligatoriu să faceți la fel, poate fi orice care să vă dea energie pe ultima porțiune).

Am ținut ritmul pe la 5:30 până la final și am reușit să termin în 2:59:06 (oficial), pe locul 16 la general, 14 la masculin și 6 la categoria de vârstă, ceea ce îmi arată o formă sportivă mult mai bună față de anul trecut (ar fi și normal, altfel aș avea probleme la X-Man) și sper să reușesc să îmi ating același obiectiv și la Ciucaș (sub 3 ore, poate mai aproape de 2:50).

După ce au venit și fetele am mâncat un delicios gulaș și am plecat să ne facem revenirea printr-o drumeție pe Iacobdeal, prin și pe lângă lac și carieră. Trebuie să recunosc că a fost destul de greu, surprinzător eu păream să fiu cel mai lovit de soartă 🙂 Nu pot spune că plimbarea a ajutat foarte mult pentru că au urmat alte 2 zile de febră musculară care au dus la câteva schimbări în programul de antrenament pe săptămâna următoare, dar în timpul ăsta m-am bucurat de un alt obiectiv îndeplinit.

Atenție, urmează Oradea! Din nou 😉