După Vegas trebuia să ajungem în parcul național Yosemite aflat din păcate la o distanță destul de mare, drumul a durat cam 9 ore cu tot cu pauze, fără să ne oprim pentru altceva decât o masă rapidă. Din cauză că prețurile la cazare în parc sunt destul de mari am preferat ca o primă noapte să stăm în Oakhurst, în apropiere de una din intrări astfel încât să ajungem repede a doua zi unde ne doream. Am găsit un BestWestern la un preț mai mult decât decent și care avea un mare plus: avea o spălătorie, lucru de care ne-am bucurat după 2 saptămâni de stat pe drumuri.
Am fost un pic la cumpărături, am rezolvat cu chestiile de spălat (mașina mergea cu fise, a trebuit să schimbăm vreo 2 dolari în monede de 25 de cenți) apoi la restaurant pe care l-am găsit deshis pe ultima sută de metri. Trebuie să recunosc că după 4 ani nu mai țin minte ce am mâncat, doar știu că am avut ceva de așteptat 🙂
A doua zi după micul dejun ne-am pornit repede spre Yosemite, nu înainte de a face o primă poză cu un copac gigantic tăiat ce era prezentat chiar la intrarea în complexul hotelier. Față de ce urma să vedem acesta era un mic pui 🙂
Drumul spre poarta de sud de intrare în Yosemite este foarte fain, doar o bandă pe sens și multe curbe, asfalt impecabil și toată lumea calmă, cred că pe toate drumurile cu o bandă pe sens am văzut una sau două depășiri, în rest lumea merge liniștită în limita de viteză. Ne-a atras atenția un afiș mare pe marginea drumului și am făcut un mic ocol pentru a vedea ce este cu Sugar Pine Railroad. Aveam să aflăm că este un fel de mocăniță, sugar pine este de fapt unul din copacii giganți pe care îi poți întâlni prin zonă cu înălțimi medii de 40-60 de metri și maxime de peste 80 de metri, iar totul este reconstruit pe baza unei foste exploatări forestiere, binețeles doar o mică parte din aceasta, probabil șina refăcută avea maxim 10 kilometri, posibil chiar mai puțin.
Pentru că am ajuns la vreo 15 minute după ce plecase trenul, am avut norocul să putem vedea la lucru așa-numitele Jennys, de fapt niște autoturisme Ford Model A convertite pentru a merge pe șine. A fost o experiență interesantă, după vreo 10 minute am prins din urmă trenul ce oprise cam la jumătatea distanței, într-o zonă unde poți organiza un picnic cu toată familia. După o pauză de vreo 15 minute ne-am întors cu trenul tras de locomotiva pe aburi, într-un vagon dechis (de fapt e mult spus vagon, era mai mult o platformă cu niște bănci improvizate din trunchi de copac. Per total o experiență foarte faină, nu foarte scumpă, și care a meritat pe deplin timpul petrecut acolo.
După acest mic ocol am intrat în parc (era al treilea parc național, și ultimul din acest concediu) și ne-am îndreptat spre principalul obiectiv al zilei: Mariposa Grove of Giant Sequoias. Aici urma să petrecem 3-4 ore printre copaci giganți și să descoperim poveștile acestora. Trebuie să recunosc că am fost impresionat de dimensiunile lor, nimic nu te poate pregăti pentru așa ceva, iar eu fiind destul de înalt nu cred că sunt chiar așa ușor de impresionat 🙂
Ne-am propus să facem un tur complet, ce urca pâna la un punct de belvedere numit Wawona Point aflat la aproape 2000 de metri (1992 să fim exacți), un tur ce urma să aibă peste 10 kilometri și trecea pe lângă principalele atracții ale zonei, într-o ordine aleatoare: Grizzly Giant, Fallen Tunnel, Faithful Couple sau California Tunnel. În caz că nu e foarte clar cele de mai sus sunt nume de copaci, iar pentru mine cred că Fallen Tunnel a fost cel mai impresionant, mai ales pentru faptul că fiind căzut ai ocazia să îl măsori mai pe îndelete și să te simți mic, mic, mic.
Citind panourile informaționale am reținut 3 chestii interesante: vârsta celor mai mari este de peste 1000 de ani (și noi care ne mândrim cu teiul lui Eminescu), rădăcina acestor giganți nu este nici pe departe proporțională cu înălțimea lor, ceea ce îi face fragili la furtuni (bine, asta pe lângă faptul că oamenii au avut tendința să taie un fel de tunele prin trunchiurile lor) iar ultima e legată de faptul că au nevoie de incendiile ce au loc destul de des prin California pentru a crește și mai mult (solul este îmbogățit în timp ce concurența celorlalte plante ce nu pot rezista unui astfel de incediu este distrusă).
Din păcate această ultimă concluzie a fost trasă după ce oamenii au încercat prin diferite mijloace să oprească aceste incedii de vegetație timp de 100 de ani, pentru a observa că lucrurile nu merg în direcția bună. Acum au ajuns să pornească incendii controlate, tocmai pentru a ajuta natura să se refacă.
După ce am terminat bucla (12 km la final) ne-am dat seama că e trecut bine de ora prânzului așa că ne-am pornit spre Yosemite Valley unde aveam cazarea în zona Camp Curry. Pe drum ne-am oprit la Wawona Hotel, un superb hotel în stil victorian care pare că a păstrat nu numai stilul dar și obiceiurile de pe vremuri. Din păcate asta a însemnat că masa se servea doar între anumite ore așa că am avut de așteptat aproape o oră pentru a intra în restaurant, oră pe care am petrecut-o pe niște sezlonguri bucurându-ne de soare.
Aproape de apus am ajuns și în Yosemite Valley, principala zonă turistică a parcului, punctul de plecare pentru multe trasee de hiking, o parte din ele urma să le parcurgem și noi în următoarele zile.