În 2013 am alergat proba de semimaraton de la Ciucaș, al doilea meu semi de trail. Rezultatul a fost mult peste așteptări (cam o oră mai puțin decât timpul pe care îl estimasem inițial) așa că veneam cu ideea unui timp și mai bun (mai ales că știam traseul, ba chiar l-am parcurs parțial la pas cu doar câteva luni înainte).
Planul a fost simplu: îi luăm pe Cornel și Iulian și plecăm vineri seară spre Cheia, urmând să ne întoarcem sâmbătă după concurs pentru a putea alerga și duminică la proba de cros de la Semimaratonul Galați. Pe drum nu am uitat să ne oprim în Vălenii de Munte să ne umplem portbagajul cu bere Zăganu (nu cred că a vândut doamna de la magazin atâta bere în 5 minute niciodată 🙂 ) și am ajuns numai bine pentru a ne lua kiturile de înscriere și pentru a rata ședința tehnică care s-a ținut afară pe care noi o așteptam în sală. Au fost și ceva cumpărături last minute, eu dându-mi seama că mi-am uitat pantalonii de la Compressport acasă, așa că mi-am luat o pereche nouă de alergare, iar la final ne-am oprit să luăm ceva băuturi pentru recuperare, ne gândeam că o să avem nevoie dacă vrem să putem alerga și la Galați a doua zi.
Noaptea a fost odihnitoare, micul dejun l-am luat pe la ora 8 să avem suficient timp pentru digestie (startul era la 10) apoi am făcut ultimele pregătiri și ne-am dus spre start cu suficient timp înainte pentru a avea timp chiar de o mică încălzire, sau în cazul Anei să îți dai seama că ai uitat numărul de concurs pe pat :). Totul s-a rezolvat cu bine până la start după ce Lucian a făcut un drum rapid până la pensiune și înapoi, dar ceva emoții au fost cu siguranță :).
Având experiența din 2013 când am plecat printre ultimii și am depășit cam jumătate pe urcare am decis să mă așez mai în față de data aceasta, mai ales că vizam un timp mai bun, ceva pe la 3:10, dar nu mă deranja dacă mă apropiam mai mult de 3 ore. Calculasem cam cât făcusem în 2013 până pe vârf și speram să câltig măcar 10 minute pe urcare și cam încă pe atât pe coborâre, pentru a fie pe la 3:05.
Se pleacă destul de repejor, dar am un ritm bun și deja depășesc lume pe urcarea pe asfalt, ba chiar și pe drumul neasfaltat de până la intrarea în pădure, ceea ce îmi spune că pot să ma așez chiar mai în față fără a încurca pe nimeni. După ce intrăm în pădure tempoul scade destul de mult, dar mă simt cam ca în 2013 pentru că în continuare trec de multă lume, și asta fără a avea un puls extraordinar de ridicat, undeva pe la 170 maxim.
Ajungem în punctul de alimentare unde am grijă să îmi reumplu bidoanele (2x200ml) pentru că mai era mult de urcat și apoi de coborât până la cabană unde era următorul punct de alimentare, și apoi continuăm urcarea până la scurtul plat de la stână. Aici îmi dau seama că sunt poziționat mult mai bine decât în urmă cu 3 ani pentru că plutonul fruntaș e vizibil pe urcare, are vreo 15 minute avans.
Mi-am continuat urcarea într-un ritm bun, pe ici pe colo m-a ajutat destul de mult faptul că făcusem traseul cu câteva luni înainte (e drept în sens invers, dar pe unde puteai să cobori în viteză sigur poți și urca), și în cele din urmă am ajuns pe vârf după ceva mai puțin de 1:28 ceea ce m-a făcut să mă gândesc că e foarte posibil să cobor sub 3 ore la final. Am început coborârea spre Gropșoarele destul de rapid, dar se pare că sunt unii care merg mai repede, aici cred că am fost depășit pentru prima dată de un domn destul de scund care cobora cu o super viteză. Am zis în gândul meu că îl ajută centrul de gravitație jos și am continuat în ritmul în care mă simțeam în siguranță.
La câteva secunde după ce am făcut stânga spre cabană am prins o zonă cu un pic de pietriș și am alunecat, iar în încercarea de a mă redresa m-am aplecat pe partea stângă și am încercat să mă sprijin în mână, dar imaginea care a urmat (cu cotul meu îndoit invers decât e fizic posibil) îmi va rămâne probabil mult timp în memorie. Mi-am dat seama că totul s-a terminat și că va urma o perioadă dificilă de recuperare, și am rugat pe unul din concurenții care se oprise să vadă dacă sunt OK să sune la 112 și să anunțe accidentul.
Mi-am dat seama că va dura destul de mult dacă voi aștepta acolo sus așa că mi-am strâns mâna pe lângă corp cu dreapta (durerea era încă acoperită de adrenalină) și am continuat coborârea ajungând până dincolo de șaua Chirușca unde traseele de maraton și semi se reuneau. Aici m-a ajuns Iulian și mai apoi Cornel, și m-am oprit (poate a fost o greșeală și trebuia să merg în continuare) și după vreo 2 minute nu am mai reușit să mă țin pe picioarele mele, m-am așezat jos și am așteptat salvamontiștii.
Aceștia au ajuns destul de repede, m-au pus pe targă și s-au chinuit cu mine până la cabană unde am fost preluat de un 4×4 care m-a coborât până la salvarea care aștepta la DN. A urmat primul meu drum cu salvarea cu girofarul pornit până la Ploiești unde am fost primit destul de repede la UPU, și am făcut prima radiografie. Din fericire s-a dovedit că nu e nimic rupt, dar e o luxatie destul de urâtă a cotului. Știam că mă așteaptă ceva nasol, dar am strâns din dinți cât am putut când medicul mi-a așezat oasele la loc fără anestezie, iar apoi a urmat a doua radiografie unde lucrurile deja arătau mult mai bine.
Pericolul nu trecuse de tot, pulsul periferic era extrem de slab din cauză că a durat destul de mult să ajung la spital, și era posibil să fie nevoie de operație pentru a permite reluarea circulației. Nu am avut voie să beau și să mănânc nimic până aproape de miezul nopții ceea ce a fost foarte greu pentru că eram destul de deshidratat înainte să ajung la spital. Din fericire a doua zi dimineață am primit vestea că am scăpat de operație, deja sensibilitatea în degete era mai bună, pulsul îl simțeai destul de ușor așa că am răsuflat cât de cât ușurat.
A urmat o recuperare lungă și destul de dureroasă, și chiar și acum tot mai sunt vreo 5 grade diferență între extesia celor 2 mâini, dar sper să ajung la același nivel în timp. Partea bună e că am devenit un mic expert în exerciții de recuperare la nivelul cotului din nevoie, pentru că nu am fost 100% mulțumit de terapeuții de aici.
Am rămas totuși cu o altă frustare (încă una după triatlonul de la Tulcea) pentru că până să cad aveam un timp excelent ce ar fi dus la o clasare în primii 100 și o îmbunătățire a timpului din 2013 cu jumătate de oră. Dar pentru asta există 2017, nu? 🙂