Personal cred că o cursă de Ironman are câteva elemente cheie care te ajută să o termini, primul dintre ele fiind pregătirea dinaintea cursei. Aici nu am stat prea bine, dar sper că am compensat un pic în ultima parte când am organizat deplasarea.
Al doilea aspect este nutriția din timpul cursei. Pentru o cursă de 12-15 ore trebuie să alimentezi constant altfel vei ajunge într-un punct critic de unde va fi greu să ieși (am pățit ceva de genul acesta la primul maraton). Din păcate nutriția pentru sportivii amatori nu este un lucru care poate fi controlat foarte bine pentru că nu poți testa mai multe produse să știi care este cel mai tolerat de stomacul tău, și nici nu poți să ai izotonic/geluri/jeleuri/activatoare/etc. pentru fiecare antrenament din cauza prețurilor mărișoare.
Eu am mers în special pe produse Isostar pe care le cunosc de ceva vreme, și am mai adăgat câteva de la Sponser. Am folosit atât tablete izotonice cât și pudră Hydrate & Perform, geluri de lămâie, jeleuri de fructe și bicarbonat pemtru prevenirea crampelor. Singura problemă a fost că la antrenamente, după 180 de km de bicicletă în care am folosit doar izotonic și geluri dulci aveam o mare poftă de ceva sărat, așa că am cumpărat și un gel sărat de la Sponser.
Pentru bicicletă am pregătit un bidon în care am turnat 12 geluri combinate cu apă, și unul cu izotonic pe care l-am schimbat la fiecare trecere pe la punctul de hidratare de pe traseu. Am renunțat la gelul sărat când am auzit că vor fi disponibile roșii cu sare, probabil cea mai mare ”invenție” de la Oradea.
Ultimul aspect e cel psihologic. Trebuie să fii pregătit pentru plictiseală și pentru durere. Rezolvarea ambelor probleme (cel puțin la mine) este să încerci să te gândești la alte lucruri în timpul cursei. Aici m-a ajutat să tot calculez distanța față de Cătălin de-a lungul traseului, precum și urmărirea altor concurenți care mă depășeau sau pe care îi depășeam. M-am gândit și la toți cei care dintr-un motiv sau altul nu puteau fi alături de mine la acest concurs, la ce va urma după Ironman, și multe altele care m-au ajutat foarte mult.
Cursa a început vineri seara cu ridicarea pachetelor de înscriere, lăsatul bicicletelor în tranziție, o porție de paste și la final o sedință tehnică. Apoi am plecat spre hotel pentru un somn odihnitor (sau cel puțin speram să fie așa).
Ziua cursei a început la ora 5 cu ultimele pregătiri: umplerea celor 2 bidoane, unul cu geluri și apă, celălalt cu izotonic, pregătirea rucsacului (care oricum va rămâne la Amalia) și apoi la ora 6 eram la locul de start.
Am verificat bicicleta și conținutul celor 2 saci de tranziție, am pus bidoanele pe bicicletă apoi am scos numărul de concurs, casca și pantofii de ciclism din saci pentru a mă mișca mai repede. Am lăsat telefonul și o cremă de plajă în tranziție pentru că vroiam să pun un mic status pe Facebook când ies din apă și când termin proba de bicicletă. Din păcate am uitat să activez datele, și cele 2 statusuri au apărut în același timp cu poza de la finish 🙂
Planul de acasă în ceea ce privește timpii intermediari era cam așa: 2 ore înot, 7 ore și jumătate la bicicletă și restul până la 14:59:59 pentru alergare, adică 5 ore și jumătate. Teoretic timpii aceștia mi-ar fi permis să nu forțez nici măcar o clipă, astfel încât să nu am nici o problemă cu crampele sau alte efecte nedorite ale efortului prelungit.
O ultima vizită la toaletă apoi echiparea cu costumul de neopren. Și vine startul, la 7 fix așa era anunțat. 8 ture de lac, în jurul a patru balize. Plec printre ultimii, ca de obicei, pentru că îmi știu nivelul, iar cu ocazia asta evit și efectul de mașină de spălat, renumit printre triatloniști.
Combin brasul cu înotul pe spate pentru a încerca să îmi păstrez picioarele cât mai odihnite pentru restul de 13 ore planificate, și mă uit la ceas după fiecare tură. Văd că timpul este OK, în condițiile în care efortul este sustenabil pe durată mult mai mare, așa că sunt liniștit, și ies din apă după 1:57, cu 3 minute mai puțin decât timpul propus.
Sunt surprins să găsesc destule biciclete în tranziție, dar nu și pe a lui Cătălin care se pare că are un avans de aproximativ 7 minute. Îl văd și pe Andrei Gligor, o altă surpriză, el fiind unul din sportivii cu multă experiență pe partea de ultra-maratoane, dar se pare că înotul nu este punctul lui forte. În tranziție nu mă grăbesc, mă dau cu cremă solară pe mâini și picioare (din păcate nu realizez că am un maieu de triatlon și nu un tricou, și ratez câteva locuri pe spate), scriu rapid ceva pe Facebook și alerg pe lângă bicicletă până la drumul principal.
Am început bicicleta, sunt fără probleme în timpul limită impus de oganizatori (2:30 până la intrarea pe prima tură de bicicletă), pulsul e încă sus (160-170) pentru un Ironman dar se liniștește până la începutul turei. Pe prima urcare am timp să realizez faptul că sunt 99% șanse să termin un Ironman, un lucru de necrezut cu 2 ani în urmă. Mă gândesc la Ștef, la toți cei care mă așteaptă acasă, și cu greu îmi opresc lacrimile.
Intru în modul de concurs după câteva minute, și sunt cu ochii în căutarea lui Cătălin pentru a vedea cât am de recuperat. Abia în capătul primei bucle pot calcula diferența, e undeva sub 5 minute, aproape 2 km pe șosea. Soarele începe să se simtă, așa că beau mult izotonic pentru a nu avea probleme. La jumătatea primei ture îl depășesc pe Andrei Gligor, e clar că sunt mai rapid decât el la bicicletă. Chiar dacă nu ne cunoaștem personal, îmi setez o altă mică țintă: să termin înaintea lui Andrei.
Pe Cătălin îl ajung în a treia tură, se pare că ritmul lui începe să scadă, se simte lipsa antrenamentului. Între timp pe circuit apar și sportivii de la distanța scurtă, îi recunosc fără probleme pe Ciprian Bălănescu, Alex Ciocan și Alex Diaconu chiar dacă viteza cu care trec pe lângă mine la bicicletă este aproape dublă.
Faptul că am folosit cremă antifrecare din belșug se simte, nu am probleme prea mari cu șaua, chiar dacă mă doare, nu e o durere cauzată de cusăturile pantalonilor. După 120 de kilometri numărul celor de pe traseu scade, dar din fericire și soarele ceea ce mă învigorează un pic. Niște calcule rapide îmi arată că voi termina unde sub 6:45 dacă reușesc să păstrez ritmul, ceea ce mă bucură.
După ce termin ultima buclă sunt pregătit de ultimele 2 urcări, una mai scurtă prin sat, și ”cireșul de pe tort”, aproape 2 km cu porțiuni de 10%. Pe coborârea de pe cireș, una pe care o făcusem și la recunoașterea de cu 2 zile înainte apare singurul moment care mă putea face să nu termin cursa: după o curbă la stânga urma o coborâre serioasă terminată cu o curbă strânsă la dreapta, fără vizibilitate. Deși am vâzut marcajele pe șosea am strâns cam târziu de frâne și mi-am dat seama că nu pot menține traiectoria pe sensul meu de mers. Când am început să am un pic de vizibilitate am observat un VW Transporter mare și verde pe sensul opus, la aproximativ 15 metri de mine, pe traiectorie de impact. Am auzit frânele mașinii, am încercat să ies cât mai spre stânga, spre șanț, și m-am pregătit de impact. Din fericire viteza mașinii, al cărei șofer cunoștea probabil mai bine decât mine curba respectivă, a fost destul de mică și a reușit să oprească la mai puțin de un metru de mine. În același timp pe traiectoria mea s-a nimerit un mic podeț făcut pentru acces într-o curte, ceea ce mi-a permis să opresc la timp, înainte să mă rostogolesc în șanț. După câteva cuvinte grele, total meritate din partea pasagerului mașinii, m-am urcat în șa, însă picioarele nu au colaborat pentru câteva minute bune, minute în care nu m-am gândit decât la îngerul meu păzitor. Multumesc Ștef!
Trec cu bine și peste calea ferată și intru în tranziție. Mă mișc destul de bine, îmi iau timp pentru un nou update pe Facebook (încă nu îmi dau seama că datele nu sunt pornite), și plec spre ieșire în timp ce fac câteva mișcări de dezmorțire după 6:41 ore pe bicicletă.
Alergarea o încep ușurel, încă nu îmi dau seama ce mai pot picioarele mele, și sper ca problemele de la Ironman 70.3 Budapesta să nu apară. Din fericire lucrurile merg bine, și pentru prima oară mă gândesc că pot termina sub 14 ore, ceea ce ar fi extraodinar. Cătălin termină și el proba de bicicletă 41 de minute mai târziu, ceea ce îmi oferă aproxiamtiv 6 ture avans.
Alerg primul semi cu un timp de 2:27, timp în care am inclus și o pauză scurtă de toaletă (lucru îmbucurător, înseamnă că am băut suficient pe bicicletă) și jumătate de tură mers alături de Cătălin. Nu e extraordinar, dar dacă aș reuși să mențin ritmul termin sub 14 ore!!!.
Din păcate în a doua parte a maratonului, stomacul meu nu a mai vrut să colaboreze. Nu mai știam ce să mai mănânc, dar era clar că numai Cola și apă nu e suficient. Soluția la care am apelat a fost să alternez alergatul cu mersul, pentru a permite stomacului să digere. Deși planul era o tură mers – una alergat, datorită suporterilor de pe margine, majoritatea pe partea opusă punctului de alimentare, am mers jumătate de tură urmată de o tură și jumătate de alergare. Ritmul a scăzut destul de mult așa încât nu am avut nici o reținere să renunț la planul cu ”sub 14 ore” și să revin la cel inițial. La urma urmei nu venisem să dobor recorduri sau să mă ”rup”, e doar primul Ironman, trebuie să las loc de îmbunătățit 🙂
O rog pe Amalia să îmi aducă geaca din rucsac, pentru că îmi dau seama că se lasă răcoare, și apoi mă bucur de ultima tură pe care aproape sprintez. Le multumesc pe rând celor care m-au încurajat de pe margine chiar dacă nu mă cunoșteau, și mă pregătesc de finish. Ridic panglica cu numele meu deasupra capului și ochii către cer: știu că Ștef e mândră de mine!
Urmează câteva poze făcute de Amalia, câteva minute pe margine încurajând restul concurenților, apoi îmi recuperez telefonul din tranziție și vorbesc cu cei apropiați. Îmi dau seama că datele nu sunt pornite, deci cele 2 statusuri nu au ajutat cu nimic, dar pun rapid o poză astfel încât toți prietenii să fie liniștiți.
Mă întorc apoi alături de Amalia pe margine pentru a-l încuraja pe Cătălin în ultimele 2 ture ale sale, precum și pe restul concurenților. Cătălin a fost un adevărat erou, chiar sunt curios cum ar suna povestea lui: să termini un Ironman după o primăvară și vară cu 100 km alergați și probabil sub 500 km pe bicicletă este ceva extraodinar.
Ziua s-a terminat cu recuperatul bicicletelor și al echipamentelor din tranziție, și lungul drum spre hotel (cam 500 de metri de la finish 🙂 ). Și binețeles un duș (am încercat unul rece, măcar pe picioare, dar m-au luat niște frisoane imediat, așa că am revenit la unul fierbinte) și un somn întrerupt de o senzație de foame pe la ora 4 când mă chinuiam să găsesc o poziție de somn astfel încât să nu simt arsurile de pe omoplați. Iar micul dejun a fost delicios, la ora 7!
Ce am învățat din experiența Ironman? Ce va urma? În următorul episod! 🙂
Mulțumiri pentru poze: AMO Riders, Adrian Toma, Emotions Events!