Povești californiene: Safari Park și o degustare de vin

Flamingo fără număr

A treia zi din San Diego era și prima de weekend, așa că am planificat-o împreună cu Maz și Rachel. Aveam de vizitat un Safari Park, apoi o degustare de vinuri și la final o ieșire în oraș pentru cină și o plimbare prin aglomeratul Gaslamp District, deci o zi plină.

Ne-am trezit destul de devreme cu scopul de a prinde perioada mai puțin aglomerată de la Safari Park, când lumea cu copii încă se pune în mișcare și ne-a ieșit destul de bine. La intrare totul a mers rapid, noi aveam biletele luate de când am vizitat San Diego Zoo, pentru că era o reducere dacă le luai împreună, iar Maz și Rachel au abonamente anuale primite pentru că susțin fundația care este în spatele Safari Park.

Safari Park

Safari Park

Aveam 2 obiective majore pentru acest parc, unul era turul cu trenulețul (de fapt un șir de remorci tractate de un 4×4) care te plimba pe aproape toată zona unde animalele sunt lăsate mai libere și a doilea era puiul de gorilă nou născut care fusese prezentat publicului cu doar o săptămână înainte, după ce trecuse printr-o perioadă destul de dificilă.

La partea cu trenulețul am avut și un mic șoc: cea care făcea un pic de ordine pentru ca să nu fie probleme la urcarea în „vagoane” era o domnișoară care nu părea să aibă mai mult de 14 ani, și chiar ne ziceam că „uite aici liceenii chiar fac voluntariat”. Șocul a venit când am văzut că se urcă la volanul acelui 4×4 care ne tracta și chiar ne prezintă într-un mod plăcut timp de 40 de mintue totul despre animalele pe care le vedeam pe marea pășune în jurul căreia ne învârteam.

În trenuleț

În trenuleț

Din păcate zona cu tigri era în renovare (v-am spus că sunt preferații mei?), dar am fost impresionat de partea cu leii, care erau destul de activi pentru că era dimineață și de zona cu elefanți. Multe lucruri gândite pentru familii cu copii, peste care am trecut destul de repede, apoi ne-am îndreptat spre vedeta zilei, puiul de gorilă.

Flamingo fără număr

Flamingo fără număr

Trebuie să spun că a fost aproape o oră pierdută pe acolo, dar care a meritat cu vârf și îndesat, nu atât pentru pozele cu puiul, cât pentru studierea relațiilor din acea familie de gorile, unde aveai câteva femele de diferite vârste, masculul alfa, un „adolescent” și un „băiețel”, și lucrurile erau destul de dinamice.

Vedeta

Vedeta

Ne-am luat la revedere de la Safari Park după vreo 5 ore de la intrare și mulți kilometri și ne-am îndreptat (cu ceva ocolișuri datorate încercărilor lui Maz de a folosi recunoașterea de voce în BMW-ul lui) către Cordiano Winery. Aici am dat peste o mică terasă încântătoare, cu vedere peste toate dealurile cultivate cu ce altceva decât vie, și cu prețuri rezonabile chiar și pentru buzunarele românilor veniți în vacanță 🙂 Am plătit 12 dolari de persoană pentru degustarea a 7 feluri de vinuri (un alb și 6 roșii), cu o prezentare destul de tehnică dar scurtă pentru fiecare din ele. și partea cea mai interesantă este faptul că am putut păstra paharul personalizat cu numele vinăriei (nu le-am adus în România pentru că e cam greu să le pui în bagaje, dar au rămas la Maz).

Degustare

Degustare

Cei 3 care au degustat au fost foarte încântați la final judecând după zâmbetul afișat :), Maz fiind eroul zilei pentru că din cauză că este alergic la o anumită substanță prezentă în vin, s-a sacrificat să fie șofer pentru întreaga zi.

Oare ce buchet are vinul ăsta?

Oare ce buchet are vinul ăsta?

Pe drumul de întoarcere m-am plâns că nu prea există magazine cu articole sportive, iar Maz ne-a introdus R.E.I-ul, un fel de Decathlon pentru cei din State. Am fost destul de impresionat, probabil magazinul este un pic mai premium decât un Decathlon care se adresează publicului mai larg, dar găsești articole pentru cam toate buzunarele.

Finalul zilei ne găsește la malul oceanului, în golful San Diego, mai exact la un restaurant lângă zona de muzee maritime (incluzând aici portavionul USS Midway pe care urma să îl vizităm a doua zi) numit Anthony’s Fish Grotto, unde am încercat diferite preparate pe bază de pește din care am reținut în mod special supele denumite „clam chowder”, servite în pâine și absolut delicioase (seamănă cu o supă cremă, gustului scoicilor nu se simte absolut deloc), precum și prima stridie crudă încercată de amândoi, care a fost OK, dar nu m-a convins că ar fi o delicatesă.

Gaslamp District

Gaslamp District

Am încheiat ziua cu o plimbare spre și prin gălăgiosul Gaslamp District, renumit pentru cluburile din zonă, unde ne-am dat seama că suntem prea bătrâni pentru așa ceva 🙂 Am încercat totuși o înghețată care a fost delicioasă, iar pe drum am făcut un popas la ultimul etaj al hotelului Hyatt pentru o vedere panoramică, din păcate lăsasem DSLR-ul acasă iar pozele făcute cu telefonul sunt departe de realitate.

Alerg 5K trece de borna semimaratonului!

14753842_638514049663534_4180815456830635125_o

Adică am trecut de 21 de alergări organizate, de fapt mâine o să fie a 23-a. Cred că îl putem trece la un proiect de succes care sper să dezvolte comunitatea de alergători din Galați și de ce nu și din alte zone.

În aceste 6 luni care au trecut de la primul eveniment proiectul s-a dezvoltat în continuu, de la site, partea de administrare (știu că nu se vede dar ajută mult la managementul evenimentelor), aplicația de scanare (am trecut de la un scaner mobil laser la o aplicație Android care ne permite să scanăm codurile de bare inclusiv de pe telefoane) și am început să lucrăm la o aplicație pentru participantul la evenimente.

Pentru alergători au apărut mai multe informații legate de propriile rezultate (se primesc medalii virtuale pentru un nou record personal), se afișează raportul performanță-vârstă care îți permite să te compari cu alergători de alte vârste sau se pot filtra rezultatele pe categorii de vârstă. Și să nu uităm de primul eveniment destinat copiilor, pe care sperăm să îl putem organiza mai constant de la primăvară, când vremea va ține mai mult cu noi.

Read more

Ce am mai făcut în ultimele luni: www.alerg5k.ro!

Sunt peste 3 luni de când nu am mai scris pe blog așadar sunt ceva restanțe, unele chiar din 2015 (cineva sigur mi-ar aduce iar aminte de povestea din Deltă, dar am să mă fac că nu am auzit nimic 🙂 ). Dacă vă întrebați cu ce mi-am ocupat timpul, în următoarele paragrafe veți găsi răspunsul.

La finalul lui 2015 am descoperit ideea de ParkRun care mi s-a părut foarte faină și am încercat să îi contactez pe cei din Marea Britanie care decid unde și cum se extind, în funcție de posibilitățile financiare și probabil de numărul cererilor dintr-o anumită țară. Din păcate am primit un răspuns care m-a dezamăgit total, un fel de copy-paste din FAQ deși era clar că mă documentasem înainte și întrebările erau la obiect.

Așa că în cele din urmă am decis că voi încerca să lansez inițial pe plan local un proiect asemănător, folosind pe cât posibil ideea de bază care ajută la partea de cronometrare folosind coduri de bare în loc de numere de concurs. Am făcut niște mici investiții în echipament, și unele ceva mai mari în a învăța cum să îmi scriu propria componentă Joomla care să facă ce am eu nevoie, dar în cele din urmă site-ul www.alerg5k.ro este funcțional, și sper că se va dezvolta în continuare, iar cele 5 evenimente organizate până acum le pot considera un succes. Binențeles pentru asta trebuie să le mulțumesc atât prietenilor care au devenit voluntari cât și alergătorilor prezenți la fiecare eveniment!
a13173450_570194426495497_6981660366690084003_o

Iată mai jos „manifestul” Alerg 5K:

„Alerg 5K” își propune să organizeze o serie de alergări cronometrate pe distanța de 5 kilometri la care participarea să fie gratuită și cât mai facilă, scopul fiind promovarea mișcării și a sportului în general pe baza modelului ParkRun. Poate participa oricine, indiferent de vârstă sau de condiția fizică, de la cei fără nici o experiență până la campioni olimpici. Ne dorim ca aceste alergări să fie un prilej de îmbunătățire a recordurilor personale, un concurs cu sine și mai puțin cu ceilalți, și de aceea sperăm ca fair-play-ul să fie pe primul plan.

Alergările vor fi organizate în general în parcuri sau zone închise traficului, în diminețile de weekend pentru ca majoritatea să poată participa. Deși cele mai multe trasee vor fi pe asfalt unele dintre ele pot fi pe poteci, de aceea este recomandat să vă informați despre traseu înainte de participare.

a13350383_580769232104683_1188256701148810894_o

a13403923_584063505108589_6677491090011587995_o

Primii emigranți au ajuns la Galați! Așa, si?

01d82a0d0d1f6eebeb5d7b004f3da0ba_XL

Tocmai ce am citit câteva articole și am vizionat ceva știri  despre primii 15 emigranți care au ajuns în România în urma crizei (vezi lista la final, nu neaparat site-uri pe care le citesc în mod curent, am căutat să văd ce părere are lumea în general despre asta), și reacția localnicilor a fost cel puțin interesantă. La fel de interesantă precum modul în care este prezentată informație de către media.

Toată lumea este speriată de ce vor face aceștia, am auzit chiar și niște amenințări nu chiar voalate, și asta pentru 15 oameni care cel mai probabil fug din calea războiului. Și totuși informația că anul trecut în centrul de la Galați a găzduit 130 de emigranți (iar în 2014 peste 200), marea majoritate provenind din aceleași zone ca și aceștia a trecut aproape nebăgată în seamă. Deci în Galați au fost prezenți anul trecut DE 9 ORI mai mulți emigranți decât noul val (respectiv de peste 13 ori în 2014), și nu am auzit pe nimeni să se isterizeze, și nici nu am văzut o creștere a criminalității în oraș din cauza lor.

Deci de ce ne facem griji, din cauza drobului de sare cumva? Din cauza unei mediatizări excesive a unei normalități? De ce lăsăm media să ne influențeze așa de mult fără să avem cea mai mică dorință de a verifica ceea ce ne este prezentat? Da, sunt niște întrebări la care nu aștept un răspuns…

Foto: Viața Liberă

[1] http://www.viata-libera.ro/prima-pagina/75549-primul-lot-de-imigranti-a-fost-intampinat-cu-proteste-refugiatii,-adusi-la-galati-intr-o-discretie-totala
[2] http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/VIDEO+Primii+refugiati+au+ajuns+in+Romania
[3] http://www.presagalatibraila.com/article/gala%C5%A3i-primii-15-imigran%C5%A3i-arabi-vin-la-gala%C5%A3i
[4] http://www.libertatea.ro/ultima-ora/primii-sirieni-sositi-in-romania-intampinati-cu-proteste-la-galati-refugiatii-sunt-si-ei-suparati-acasa-aveam-bani-dar-aici-1304442
[5] http://www.ancheteonline.ro/2016/03/primii-imigranti-sosesc-pe-3-martie-la-galati-reactie-virulenta-din-partea-unui-partid-politic/

Povești californiene: Flower Fields, Torrey Pines și Cabrillo Monument

Coronado

Ziua de 4 aprilie a început destul de târziu, am lălăit-o destul de mult așa că abia spre prânz ne-am pornit spre prima atracție a zilei, ceva ce ratasem în 2010, Flower Fields din Carlsbad. GPS-ul ne-a păcălit un pic așa că am mai pierdut niște timp pe drum, dar în cele din urmă am ajuns.

Adevărate câmpuri

Adevărate câmpuri

Trebuie să recunosc că nu mă impresioneză florile, am mers mai mult pentru că știam că Ștef își dorea foarte mult să le vadă, dar recunosc că nu mi-a displăcut până la final. Ca întotdeauna în zonele ”civilizate” lumea știe să își prezinte marfa, și nimeni nu este dezamăgit la final. Pe lângă imensele câmpuri cu flori pe care le poți vizita la pas, sau în tractor alături de un ghid (noi am ales să mergem pe jos) există o mică grădină botanică, un labirint unde copiii se distrau pe cinste, o zonă de belvedere, un spațiu pentru cei care doreau să picteze (locul se pretează perfect la așa ceva) și probabil multe altele de care nu îmi aduc aminte acum. Read more

Roadtrip-ul de final: Miami Keys

DSC_0095

Haideți că am rămas un pic în urmă și nu mai avem timp de poveștile californiene, așa că azi vă povestesc cum a fost în ultima zi din Miami. Planificasem un roadtrip un pic extrem, un dus și un întors la Key West, cel mai sudic punct al SUA continentale, 7-8 ore de condus.

Văzut din satelit drumul este impresionant, multe poduri, multe insule și recunosc că a fost impresionant și din mașină, deși ca șofer am pierdut probabil destul de multe, dar sunt obișnuit. Am plecat cu jumătate de oră mai târziu decât ne-am propus, un 6:30 în loc de 6, dar în mare am reușit să evităm traficul aglomerat de dimineață și pe la 7 eram deja în sudul Miami-ului.

Până ajungi în Florida City lucrurile sunt plictisitoare, apoi dintr-o dată lucrurile încep să semene foarte mult cu ceea ce văzusem în Everglades, multă verdeață și multă apă care ne înconjura. Autostrada devine un drum național unde nu poți depăși pentru că sensurile sunt separate și e doar o bandă pe sens, dar ritmul e plăcut și îți permite să te bucuri de soare și de vedere.

Primul popas este chiar la cel mai lung pod ce unește Long Point Key și Bahia Honda Key, renumitul Seven Mile Bridge. Lungimea sa este clară din nume, interesant este că vechiul pod construit inițial între 1908 și 1912 este acum folosit parțial ca pod pedestrian, astfel încât am putut face poze în liniște. Putem reține că acum peste 100 de ani americanii au făcut un pod de peste 10 km în mijlocul mării? Și noi încă nu putem face unul peste Dunăre la Galați sau Brăila?

De aici următorul punct de interes era parcul statal Bahia Honda, aflat imediat după Ohio Key (dacă unii colegi văd niște asemănări ciudate de nume menționez că Bahia Honda înseamnă nimic altceva decât golf adânc în spaniolă). Am plătiti taxa de intrare și am mers spre plajă unde speram să petrecem câteva ore , însă planurile ne-au fost date peste cap de faptul că plaja era acoperita de multe alge, iar în restul zonelor nisipul era destul de ud. Însă era incredibil de fin așa că tot am stat cam o oră plimbându-ne pe malul apei și culegând scoici.

La final am făcut un mic ocol să vedem istoria altui pod, de data asta unul mai scurt (doar vreo 2 km), dar la fel de bine conservat și prezentat foarte frumos (or avea americanii o istorie mult mai scurtă ca a europenilor, dar știu să o prezinte frumos).

De aici ne-am oprit direct în Key West, am lăsat mașina într-o parcare foarte aproape de zona cea mai interesantă, și am plecat să luăm prânzul pentru că stomacurile protestau de ceva vreme. Surprinzător ne-a luat un pic să găsim un restaurant pentru că sunt multe baruri și magazine, dar mai puține locuri unde să iei masa. Dar ne-am descurcat și cred că am mâncat destul de bine și mai ales decent la preț ținând cont că esți într-una din zonele cele mai căutate în perioada iernii.

Am făcut un mic ocol pe la Starbucks unde am încercat un Frappuccino (decaf, să nu credeți că am început să beau cafea) care a mers perfect cu cele lejer peste 30 de grade de la soare. Am mai făcut câteva poze prin zonă, apoi ne-am deplasat la cel mai sudic punct, marcat cu o mare geamadură roșie cu care vrea să se pozeze toată lumea. Este prima dată când văd că se formează o coadă pentru poze, și verificând și poziția soarelui am decis că nu merită să pierdem 20 de minute ca să facem o poză mediocră în care să apărem și noi, așa că am prins un moment prielnic și am făcut una doar cu geamandura (să nu credețe că a fost ușor să găsești momentul în care nu e nici o persoană lângă ea).

Am mers apoi la plaja cea mai cunoscută din zonă, Smathers Beach, unde am prins soarele liniștit de după-amiază, dar din păcate marea era destul de agitată și plină de nisip astfel încât nu ne-am bucurat de tot ce oferă zona. Dar dupa încă o oră și jumătate de plajă pot spune că bronzul de ciclism a fost atenuat aproape complet, numai bine pentru începutul noului sezon 🙂

Ultimul lucru de bifat în acea zi era fotografierea apusului din piața Mallory, însă după ce ne-am dus spre mașină am observat că norii s-au strâns la orizont atât de compacți că era imposibil să vedem ceva. Cu sufletul greu am luat decizia să pornim înapoi și să ne oprim la un sushi în Miami Beach, ca să mai alinăm un pic durerea 🙂

Iar sushi-ul a meritat cele 3 ore și jumătate făcute pe drum, a fost la fel de delicios ca și cel din ziua anterioară.

Poze sunt destule, ca de obicei urcate pe Picasa: Miami day 6.

Din nou leneveală – ziua a 5-a

Spre plajă

Ne-am chinuit destul de mult să ne hotărâm ce să facem în ultimile zile, de fapt în ce ordine: să lenevim mai întâi sau să ne plimbăm? În cele din urmă am decis să mergem la plajă iar în ultima zi să facem road-trip-ul până la Key West, cel mai sudic punct al părții continentale a SUA.

Dacă tot urma să stau cu burta în sus tot restul zilei am zis că merită o altă sesiune de alergare pe faleza din nordul Miami Beach, așa că dimineața mi-am aruncat pantofii de alergare în picioare și am ieșit să fac un pic de saună. Umiditatea era în continuare ridicată așa că după 1 km eram deja ud leoarcă și abia respiram. Totuși până la sfârșitul celor 7 km mă obișnuisem un pic cu căldura și pulsul se reglase, parcă îmi părea rău că trebuie să mă întorc 🙂

Ne-am mișcat ca în vacanță și abia la ora 10:30 eram la micul dejun, iar aproape la 12 eram pe plaja, unde am avut o surpriza neplacuta: domnul cu umbrelele nu era la datorie, iar cele mai apropiate aratau destul de nasol. Asa ca am facut cativa pasi până la următoarele umbrele, care erau ale unui hotel și prețurile au fost un pic mai mari (cu accent pe pic 🙂 ).

Vremea era un pic vântoasă, dar caldă și cred că numai bună de plajă, astfel încât să te bronzezi fără să simți că te frige, dar asta de obicei observi la duș, când e un pic cam târziu :). Oricum rezultatul celor 2 zile de plajă a fost chiar bun, bronzul de ciclist nu prea se mai vede, ceea e ce numai bine, pentru că peste vreo 2 luni începem să-l punem la loc.

Finalul zilei a fost genial, am mers la un mic restaurant japonez unde am încercat tot felul de lucruri, și totul la niște prețuri mai mult decât rezonabile având în vedere zona. Și nu am iertat nici măcar un sake, deși nu m-am omorât niciodată după băutura japoneză, spre deosebire de mâncare.

Ne-am culcat devreme pentru ca a doua zi vroiam să plecăm la 6 ca să avem cât mai mult timp la dispoziție pe drum. Pozele din ziua asta nu există, atât de lene ne-a fost 🙂

Ziua a patra – Everglades si Big Cypress

Burns Lake

Dupa ploaie a urmat o zi plina de soare pe care o rezervasem pentru cele 2 mari parcuri nationale din zona: Everglades si Big Cypress. Pentru a putea vedea cat mai multe ne orientasem spre un tur de 2 ore cu ghid la Shark Valley ce incepea la ora 9 asa ca ne-am trezit destul de devreme pentru o zi de vacanta si la 7:20 eram in masina.

Traficul de dimineata nu a fost chiar placut, dar dupa o ora si 20 de minute eram la poarta parcului. Taxa de intrare a fost de 20 de dolari, se plateste pentru masina si biletul iti permite sa reintri de cate ori doresti timp de 7 zile. Ne-am luat biletele la primul tur si ne-am pregatit sa facem multe poze in urmatoarele 2 ore.

Ghida noastra a fost foarte OK, a glumit, a vorbit aproape non-stop, se vedea ca face asta cu multa pasiune, desi lucra de cel putin 20 de ani in cadrul parcului. Trebuie sa recunosc ca m-am bucurat din nou de investitia facuta intr-un obiectiv de vacanta (18-250) care mi-a permis sa surprind multe momente inedite.

Am ramas probabil impresionat de anhinga, soimi si sa nu ii uitam pe omniprezentii aligatori, a caror pasivitate m-a surprins total, nu te astepti sa poti sa ii vezi atat de aproape, si nu vorbim de cate unul ratacit, ci cateva zeci, la un moment dat am renuntat sa le mai fac poze la fiecare.

Dupa ce plimbarea cu trenuletul s-a terminat am mai facut cativa pasi pe jos pe o varianta de traseu unde am putut fotografia mai pe indelete cateva pasari si cativa pui de aligatori, apoi ne-am pregatit de plecare pentru ca ziua urma sa fie destul de lunga, iar soarele deja era greu de suportat.

Al doilea parc ne oferea cateva lacuri in jurul carora se putea campa (erau foarte multe rulote in zona, noi cu un Fiesta nu ne incadram in peisaj). Am facut cateva poze, cerul arata minunat, iar padurile de chiparos contrastau cu albastrul lacului si cerului. Copacii aratau ca si cum ar fi fost uscati, insa in realitate erau in perioada de iarna (ha ha ha) in care isi pierd frunzele. Cam asa ar arata in aprilie, cand totul este verde: http://www.nps.gov/bicy/planyourvisit/images/-3440168.jpg

Dupa vizita de la Monument Lake si de la Burns Lake ne-am indreptat spre al doilea mare obiectiv al zilei, Loop Road, un drum de 17 mile (27 km), neasfaltat ce trece prin mijlocul rezervatiei. Traficul era foarte lejer, iar dupa 4 kilometri ne-am oprit la inceputul unui traseu de hiking ce intra cu adevarat in inima padurii. Din pacate nu am avut noroc, iarna aceasta nu a fost una normala, in loc de media de 5 cm de ploaie au fost 33 cm, iar multe poteci (inclusiv aceasta) erau inundate, dupa cum ne-a povestit un ranger aflat in zona.

Am luat-o deci usurel la drum, si ne-am oprit de multe ori pentru a face poze la aligatori si alte pasari. In total ne-a luat cam o ora si jumatate sa parcurgem drumul, deci o medie de 16 km/h, daca nu tinem cont de desele pauze. La final, cand am ajuns la asfalt am facut o mica escala pe o scurta poteca unde in mod normal ar fi trebuit sa vedem niste melci de copaci (tree snail), dar ori ochiul nostru nu era format sa ii caute, ori se ascundeau foarte bine, ca nu am vazut nimic. Din fericire nu am vazut nici celalalt ocupant al padurii, pentru ca la inceputul potecii erau avertizari ca e posibil sa dai peste pantere. Interesant e faptul ca recomandarile in cazul unei astfel de intalniri erau aproape identice cu cele pe care le-am mai citit pe la noi cand e vorba de dat nas in nas cu ursii 🙂

Cum foamea deja batuse de mult la usa, iar rezervele de Oreo si M&M (ambele cu menta) erau pe terminate ne-am grabit spre Miami Beach pentru a prinde traficul de dupa masa 🙂 si a incerca un sushi. Partea proasta e ca nu am gasit restaurantul asa ca am ajuns din nou la Manolo care la a treia incercare s-a dovedit un esec: chelnerul nu prea stia engleza, cartofii erau reci, painica din partea casei nu a mai venit, iar vita nu prea avea nici un gust desi era suficient de in sange. Numai desertul cred ca a fost la fel de bun ca prima data, dar tot am ramas cu un gust amar.

Seara am terminat-o tot cu o plimbare pe faleza, de data asta am marit numarul de kilometri inotati prin nisip la 5 si un pic, iar apoi ne-am retras spre apartament sa facem planuri pentru celelalte 2 zile, in functie de vreme si de chef 🙂

Ca intotdeauna pozele sunt disponibile pe Picasa: Miami day 4.

Ploaie in Miami

Calle Ocho

Ce poti face intr-o zi ploioasa in Miami? Se pare ca nu extraordinar de multe, majoritatea aleg muzeele. Si cum nu sunt un fan al muzeelor de arta, iar muzeul de stiinte din Miami nu este considerat cel mai grozav am ajuns la History Miami, muzeul de istorie al zonei. Din fericire este localizat in Downtown ceea ce ne permite sa mai vizitam si altceva, daca vremea va tine cu noi.

Ne-am pornit destul de tarziu, ploaia avea momente cand se oprea aproape de tot dar si momente cand era torentiala, nu vedeai la 100 de metri. Oricum la 10:30 eram la masina si ne chinuiam sa vedem cum ne urcam pentru ca acum era inconjurata de apa :). Am urcat la volan prin partea drepta, si mi-am dat seama ca o Fiesta nu e chiar asa de mica, iti permite destul de multe, mai ales cand ai o cutie automata.

Drumul a fost destul de aglomerat, si am prins iarasi rafale de ploaie care faceau sa scada vizibilitatea considerabil, iar asta pe o autostrada nu este chiar placut. Am facut un ocol prin zona pentru a gasi o parcare decenta, si in cele din urma ne-am intors la primul garaj vazut, cel mai Centrului Cultural, care avea o oferta speciala pentru vizitatorii muzeului de istorie, 5 dolari/zi.

Am profitat de faptul ca aveam parcarea asigurata sa ne plimbam prin Downtown, sa luam masa la un restaurant fusion peruan (Embarcadero 41, sa ne aduca aminte de San Francisco) unde am beneficiat de oferta speciala de pranz care s-a dovedit delicioasa si incredibil de rezonabila la pret. Am ajuns in Bayside, o zona chiar frumoasa, mai ales ca veneam dupa ce vazusem anumite parti din Downtown care nu sunt chiar placute (mi-au adus aminte de Detroit).

Cateva cuvinte despre muzeul de istorie: intrarea costa 10 dolari de persoane, este micut, dar ofera multe detalii incepand cu perioada pre-Columbus si pana recent in zilele noastre, cu multe detalii despre triburile indiene ce locuiau in zona (si care inca mai traiesc in rezervatii). Cred ca merita sa pierzi macarr 2-3 ore prin ele, sigur sunt lucruri de care nu stiai.

Trebuie sa recunosc ca m-au incantat foarte mult hartile care erau destul de prezente, si era foarte interesant de vazut cum au evoluat in timp, de la primii colonizatori (Ponce de Leon in 1513) si pana in zilele noastre.

Soarele incepea sa iasa in zona Miami Beach, ce se zarea de partea cealalta a golfului (cu o seara inainte fusesem in punctul sudic), si am inceput sa ne indreptam deja spre masina pentru a incerca o mica aventura in Mica Havana (Little Havana). Calle Ocho (sau 8th Street) este strada principala a cartierului cubanez, dar trebuie sa recunosc ca nu m-a impresionat cu nimic. Domino Park ce ne fusese recomandat este sub nivelul parcului de sahisti din Tiglina (pentru cunoscatori 🙂 ), iar flora si fauna din zona este cel putin dubioasa.

Dupa vreo 10 minute de plimbare in cautarea Little Cigar Factory, am renuntat si ne-am indreptat spre Miami Beach pentru a vedea partea de hoteluri din nord. Aici am avut probleme sa gasim o parcare, asa ca am vazut-o mai mult din masina, dar unele hoteluri sunt chiar impresionante. La final am trecut tot pe la Manolo pentru a incerca o Banana Split cu 6 cupe de inghetata (iar cupele nu sunt din acele ca la noi, ci de macar 3 ori mai mari, deci inchipuiti-va un munte de inghetata de vreo 18 cupe, cu fructe, caramel si frisca din belsug.

Iar dupa un asemenea desert aveam nevoie de o plimbare ca sa dam caloriile jos, asa ca am facut vreo 2 kilometri pe plaja, prin nisip, suficient sa facem loc si de niste beri, mai ales ca atmosfera este destul de calduroasa, cu o umiditate extrem de ridicata (peste 90%).

Pozele din ziua a treia sunt aici: Miami day 3.

Ziua a doua: leneveala

In Atlantic

A doua zi in Miami se anuntau ceva nori dar si 26 de grade, asa ca a mers perfect pentru o zi de plaja. O zi de leneveala de care am avut nevoie cu totii. Dupa nu mai putin de 10 ore de somn (desi imi facusem planuri sa alerg dimineata am preferat sa dorm cu adevarat bine dupa ceva vreme) ne-am facut bagajele si la ora 10 eram pe plaja.

Am inchiriat niste sezlonguri (la preturi decente zic eu pentru Miami: 8 dolari/zi) si ne-am asezat cu burta la soare. Inca nu aveam curaj sa intru in apa desi in jurul nostru era ceva oameni mai curajosi (unii chiar in varsta) insa pana la ora 12 cand deja incepusem sa ne coacem (am avut noroc cu IPA-urile din rucsac 🙂 ) am rezolvat-o si pe asta cu inotul in Atlantic, au mai ramas Indianul si Articul (dar cum probabil nu voi inota in Oceanul Artic pot sa zic ca mai am doar Oceanul Indian de bifat 🙂 ).

Pe la 15:30, dupa inca 2 balaceli am decis ca e timpul sa mancam ceva si ne-am oprit la un restaurant de langa plaja, Manolo, cu un fel de specific cubanez. Ne-a impresionat de la inceput prin faptul ca ne-au adus o mini bagheta cu unt ca si aperitiv din partea casei, o bagheta care era foarte gustoasa, neavand gustul dulce a painii din SUA. Si felul principal a fost foarte gustos, si la fel si desertul, un brownie cu inghetata, respectiv niste churros umpluti cu ciocolata.

Dupa ce am ajuns sa dam sarea de la plaja jos am iesit spre cel mai de sud punct al Miami Beach, un parc foarte frumos amenajat, si de unde poti ajunge foarte usor pe Ocean Drive, o zona plina de cluburi si restaurante, ce se anima la maxim seara. Masinile vazute rivalizeaza fara doar si poate cu cele din Monte Carlo, chiar daca stilul este mult mai american, adica mai galagios :).

Ne-am dat seama ca va trebui sa revenim in zona de sud pentru ca accesul pe chei este permis doar pana la apus, si probabil este unul din putinele locuri care permite o panorama completa a hotelurilor si complexurilor rezidentiale din Miami Beach, din sud si pana in nord.

Ziua s-a terminat cu verificarea vremii, din pacate se anunta o zi cu ploaie, de pe la 10 pana la 4 dupa amiaza, asa ca am studiat ce avem de vazut in materie de muzee prin Miami.

Pozele din a doua zi sunt tot pe Picasa: Miami day 2.

« Older Entries