Ce am mai făcut în ultimele luni: www.alerg5k.ro!

Sunt peste 3 luni de când nu am mai scris pe blog așadar sunt ceva restanțe, unele chiar din 2015 (cineva sigur mi-ar aduce iar aminte de povestea din Deltă, dar am să mă fac că nu am auzit nimic 🙂 ). Dacă vă întrebați cu ce mi-am ocupat timpul, în următoarele paragrafe veți găsi răspunsul.

La finalul lui 2015 am descoperit ideea de ParkRun care mi s-a părut foarte faină și am încercat să îi contactez pe cei din Marea Britanie care decid unde și cum se extind, în funcție de posibilitățile financiare și probabil de numărul cererilor dintr-o anumită țară. Din păcate am primit un răspuns care m-a dezamăgit total, un fel de copy-paste din FAQ deși era clar că mă documentasem înainte și întrebările erau la obiect.

Așa că în cele din urmă am decis că voi încerca să lansez inițial pe plan local un proiect asemănător, folosind pe cât posibil ideea de bază care ajută la partea de cronometrare folosind coduri de bare în loc de numere de concurs. Am făcut niște mici investiții în echipament, și unele ceva mai mari în a învăța cum să îmi scriu propria componentă Joomla care să facă ce am eu nevoie, dar în cele din urmă site-ul www.alerg5k.ro este funcțional, și sper că se va dezvolta în continuare, iar cele 5 evenimente organizate până acum le pot considera un succes. Binențeles pentru asta trebuie să le mulțumesc atât prietenilor care au devenit voluntari cât și alergătorilor prezenți la fiecare eveniment!
a13173450_570194426495497_6981660366690084003_o

Iată mai jos „manifestul” Alerg 5K:

„Alerg 5K” își propune să organizeze o serie de alergări cronometrate pe distanța de 5 kilometri la care participarea să fie gratuită și cât mai facilă, scopul fiind promovarea mișcării și a sportului în general pe baza modelului ParkRun. Poate participa oricine, indiferent de vârstă sau de condiția fizică, de la cei fără nici o experiență până la campioni olimpici. Ne dorim ca aceste alergări să fie un prilej de îmbunătățire a recordurilor personale, un concurs cu sine și mai puțin cu ceilalți, și de aceea sperăm ca fair-play-ul să fie pe primul plan.

Alergările vor fi organizate în general în parcuri sau zone închise traficului, în diminețile de weekend pentru ca majoritatea să poată participa. Deși cele mai multe trasee vor fi pe asfalt unele dintre ele pot fi pe poteci, de aceea este recomandat să vă informați despre traseu înainte de participare.

a13350383_580769232104683_1188256701148810894_o

a13403923_584063505108589_6677491090011587995_o

Primii emigranți au ajuns la Galați! Așa, si?

01d82a0d0d1f6eebeb5d7b004f3da0ba_XL

Tocmai ce am citit câteva articole și am vizionat ceva știri  despre primii 15 emigranți care au ajuns în România în urma crizei (vezi lista la final, nu neaparat site-uri pe care le citesc în mod curent, am căutat să văd ce părere are lumea în general despre asta), și reacția localnicilor a fost cel puțin interesantă. La fel de interesantă precum modul în care este prezentată informație de către media.

Toată lumea este speriată de ce vor face aceștia, am auzit chiar și niște amenințări nu chiar voalate, și asta pentru 15 oameni care cel mai probabil fug din calea războiului. Și totuși informația că anul trecut în centrul de la Galați a găzduit 130 de emigranți (iar în 2014 peste 200), marea majoritate provenind din aceleași zone ca și aceștia a trecut aproape nebăgată în seamă. Deci în Galați au fost prezenți anul trecut DE 9 ORI mai mulți emigranți decât noul val (respectiv de peste 13 ori în 2014), și nu am auzit pe nimeni să se isterizeze, și nici nu am văzut o creștere a criminalității în oraș din cauza lor.

Deci de ce ne facem griji, din cauza drobului de sare cumva? Din cauza unei mediatizări excesive a unei normalități? De ce lăsăm media să ne influențeze așa de mult fără să avem cea mai mică dorință de a verifica ceea ce ne este prezentat? Da, sunt niște întrebări la care nu aștept un răspuns…

Foto: Viața Liberă

[1] http://www.viata-libera.ro/prima-pagina/75549-primul-lot-de-imigranti-a-fost-intampinat-cu-proteste-refugiatii,-adusi-la-galati-intr-o-discretie-totala
[2] http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Stiri/VIDEO+Primii+refugiati+au+ajuns+in+Romania
[3] http://www.presagalatibraila.com/article/gala%C5%A3i-primii-15-imigran%C5%A3i-arabi-vin-la-gala%C5%A3i
[4] http://www.libertatea.ro/ultima-ora/primii-sirieni-sositi-in-romania-intampinati-cu-proteste-la-galati-refugiatii-sunt-si-ei-suparati-acasa-aveam-bani-dar-aici-1304442
[5] http://www.ancheteonline.ro/2016/03/primii-imigranti-sosesc-pe-3-martie-la-galati-reactie-virulenta-din-partea-unui-partid-politic/

Povești californiene: Flower Fields, Torrey Pines și Cabrillo Monument

Coronado

Ziua de 4 aprilie a început destul de târziu, am lălăit-o destul de mult așa că abia spre prânz ne-am pornit spre prima atracție a zilei, ceva ce ratasem în 2010, Flower Fields din Carlsbad. GPS-ul ne-a păcălit un pic așa că am mai pierdut niște timp pe drum, dar în cele din urmă am ajuns.

Adevărate câmpuri

Adevărate câmpuri

Trebuie să recunosc că nu mă impresioneză florile, am mers mai mult pentru că știam că Ștef își dorea foarte mult să le vadă, dar recunosc că nu mi-a displăcut până la final. Ca întotdeauna în zonele ”civilizate” lumea știe să își prezinte marfa, și nimeni nu este dezamăgit la final. Pe lângă imensele câmpuri cu flori pe care le poți vizita la pas, sau în tractor alături de un ghid (noi am ales să mergem pe jos) există o mică grădină botanică, un labirint unde copiii se distrau pe cinste, o zonă de belvedere, un spațiu pentru cei care doreau să picteze (locul se pretează perfect la așa ceva) și probabil multe altele de care nu îmi aduc aminte acum. Read more

Roadtrip-ul de final: Miami Keys

DSC_0095

Haideți că am rămas un pic în urmă și nu mai avem timp de poveștile californiene, așa că azi vă povestesc cum a fost în ultima zi din Miami. Planificasem un roadtrip un pic extrem, un dus și un întors la Key West, cel mai sudic punct al SUA continentale, 7-8 ore de condus.

Văzut din satelit drumul este impresionant, multe poduri, multe insule și recunosc că a fost impresionant și din mașină, deși ca șofer am pierdut probabil destul de multe, dar sunt obișnuit. Am plecat cu jumătate de oră mai târziu decât ne-am propus, un 6:30 în loc de 6, dar în mare am reușit să evităm traficul aglomerat de dimineață și pe la 7 eram deja în sudul Miami-ului.

Până ajungi în Florida City lucrurile sunt plictisitoare, apoi dintr-o dată lucrurile încep să semene foarte mult cu ceea ce văzusem în Everglades, multă verdeață și multă apă care ne înconjura. Autostrada devine un drum național unde nu poți depăși pentru că sensurile sunt separate și e doar o bandă pe sens, dar ritmul e plăcut și îți permite să te bucuri de soare și de vedere.

Primul popas este chiar la cel mai lung pod ce unește Long Point Key și Bahia Honda Key, renumitul Seven Mile Bridge. Lungimea sa este clară din nume, interesant este că vechiul pod construit inițial între 1908 și 1912 este acum folosit parțial ca pod pedestrian, astfel încât am putut face poze în liniște. Putem reține că acum peste 100 de ani americanii au făcut un pod de peste 10 km în mijlocul mării? Și noi încă nu putem face unul peste Dunăre la Galați sau Brăila?

De aici următorul punct de interes era parcul statal Bahia Honda, aflat imediat după Ohio Key (dacă unii colegi văd niște asemănări ciudate de nume menționez că Bahia Honda înseamnă nimic altceva decât golf adânc în spaniolă). Am plătiti taxa de intrare și am mers spre plajă unde speram să petrecem câteva ore , însă planurile ne-au fost date peste cap de faptul că plaja era acoperita de multe alge, iar în restul zonelor nisipul era destul de ud. Însă era incredibil de fin așa că tot am stat cam o oră plimbându-ne pe malul apei și culegând scoici.

La final am făcut un mic ocol să vedem istoria altui pod, de data asta unul mai scurt (doar vreo 2 km), dar la fel de bine conservat și prezentat foarte frumos (or avea americanii o istorie mult mai scurtă ca a europenilor, dar știu să o prezinte frumos).

De aici ne-am oprit direct în Key West, am lăsat mașina într-o parcare foarte aproape de zona cea mai interesantă, și am plecat să luăm prânzul pentru că stomacurile protestau de ceva vreme. Surprinzător ne-a luat un pic să găsim un restaurant pentru că sunt multe baruri și magazine, dar mai puține locuri unde să iei masa. Dar ne-am descurcat și cred că am mâncat destul de bine și mai ales decent la preț ținând cont că esți într-una din zonele cele mai căutate în perioada iernii.

Am făcut un mic ocol pe la Starbucks unde am încercat un Frappuccino (decaf, să nu credeți că am început să beau cafea) care a mers perfect cu cele lejer peste 30 de grade de la soare. Am mai făcut câteva poze prin zonă, apoi ne-am deplasat la cel mai sudic punct, marcat cu o mare geamadură roșie cu care vrea să se pozeze toată lumea. Este prima dată când văd că se formează o coadă pentru poze, și verificând și poziția soarelui am decis că nu merită să pierdem 20 de minute ca să facem o poză mediocră în care să apărem și noi, așa că am prins un moment prielnic și am făcut una doar cu geamandura (să nu credețe că a fost ușor să găsești momentul în care nu e nici o persoană lângă ea).

Am mers apoi la plaja cea mai cunoscută din zonă, Smathers Beach, unde am prins soarele liniștit de după-amiază, dar din păcate marea era destul de agitată și plină de nisip astfel încât nu ne-am bucurat de tot ce oferă zona. Dar dupa încă o oră și jumătate de plajă pot spune că bronzul de ciclism a fost atenuat aproape complet, numai bine pentru începutul noului sezon 🙂

Ultimul lucru de bifat în acea zi era fotografierea apusului din piața Mallory, însă după ce ne-am dus spre mașină am observat că norii s-au strâns la orizont atât de compacți că era imposibil să vedem ceva. Cu sufletul greu am luat decizia să pornim înapoi și să ne oprim la un sushi în Miami Beach, ca să mai alinăm un pic durerea 🙂

Iar sushi-ul a meritat cele 3 ore și jumătate făcute pe drum, a fost la fel de delicios ca și cel din ziua anterioară.

Poze sunt destule, ca de obicei urcate pe Picasa: Miami day 6.

Din nou leneveală – ziua a 5-a

Spre plajă

Ne-am chinuit destul de mult să ne hotărâm ce să facem în ultimile zile, de fapt în ce ordine: să lenevim mai întâi sau să ne plimbăm? În cele din urmă am decis să mergem la plajă iar în ultima zi să facem road-trip-ul până la Key West, cel mai sudic punct al părții continentale a SUA.

Dacă tot urma să stau cu burta în sus tot restul zilei am zis că merită o altă sesiune de alergare pe faleza din nordul Miami Beach, așa că dimineața mi-am aruncat pantofii de alergare în picioare și am ieșit să fac un pic de saună. Umiditatea era în continuare ridicată așa că după 1 km eram deja ud leoarcă și abia respiram. Totuși până la sfârșitul celor 7 km mă obișnuisem un pic cu căldura și pulsul se reglase, parcă îmi părea rău că trebuie să mă întorc 🙂

Ne-am mișcat ca în vacanță și abia la ora 10:30 eram la micul dejun, iar aproape la 12 eram pe plaja, unde am avut o surpriza neplacuta: domnul cu umbrelele nu era la datorie, iar cele mai apropiate aratau destul de nasol. Asa ca am facut cativa pasi până la următoarele umbrele, care erau ale unui hotel și prețurile au fost un pic mai mari (cu accent pe pic 🙂 ).

Vremea era un pic vântoasă, dar caldă și cred că numai bună de plajă, astfel încât să te bronzezi fără să simți că te frige, dar asta de obicei observi la duș, când e un pic cam târziu :). Oricum rezultatul celor 2 zile de plajă a fost chiar bun, bronzul de ciclist nu prea se mai vede, ceea e ce numai bine, pentru că peste vreo 2 luni începem să-l punem la loc.

Finalul zilei a fost genial, am mers la un mic restaurant japonez unde am încercat tot felul de lucruri, și totul la niște prețuri mai mult decât rezonabile având în vedere zona. Și nu am iertat nici măcar un sake, deși nu m-am omorât niciodată după băutura japoneză, spre deosebire de mâncare.

Ne-am culcat devreme pentru ca a doua zi vroiam să plecăm la 6 ca să avem cât mai mult timp la dispoziție pe drum. Pozele din ziua asta nu există, atât de lene ne-a fost 🙂

Ziua a patra – Everglades si Big Cypress

Burns Lake

Dupa ploaie a urmat o zi plina de soare pe care o rezervasem pentru cele 2 mari parcuri nationale din zona: Everglades si Big Cypress. Pentru a putea vedea cat mai multe ne orientasem spre un tur de 2 ore cu ghid la Shark Valley ce incepea la ora 9 asa ca ne-am trezit destul de devreme pentru o zi de vacanta si la 7:20 eram in masina.

Traficul de dimineata nu a fost chiar placut, dar dupa o ora si 20 de minute eram la poarta parcului. Taxa de intrare a fost de 20 de dolari, se plateste pentru masina si biletul iti permite sa reintri de cate ori doresti timp de 7 zile. Ne-am luat biletele la primul tur si ne-am pregatit sa facem multe poze in urmatoarele 2 ore.

Ghida noastra a fost foarte OK, a glumit, a vorbit aproape non-stop, se vedea ca face asta cu multa pasiune, desi lucra de cel putin 20 de ani in cadrul parcului. Trebuie sa recunosc ca m-am bucurat din nou de investitia facuta intr-un obiectiv de vacanta (18-250) care mi-a permis sa surprind multe momente inedite.

Am ramas probabil impresionat de anhinga, soimi si sa nu ii uitam pe omniprezentii aligatori, a caror pasivitate m-a surprins total, nu te astepti sa poti sa ii vezi atat de aproape, si nu vorbim de cate unul ratacit, ci cateva zeci, la un moment dat am renuntat sa le mai fac poze la fiecare.

Dupa ce plimbarea cu trenuletul s-a terminat am mai facut cativa pasi pe jos pe o varianta de traseu unde am putut fotografia mai pe indelete cateva pasari si cativa pui de aligatori, apoi ne-am pregatit de plecare pentru ca ziua urma sa fie destul de lunga, iar soarele deja era greu de suportat.

Al doilea parc ne oferea cateva lacuri in jurul carora se putea campa (erau foarte multe rulote in zona, noi cu un Fiesta nu ne incadram in peisaj). Am facut cateva poze, cerul arata minunat, iar padurile de chiparos contrastau cu albastrul lacului si cerului. Copacii aratau ca si cum ar fi fost uscati, insa in realitate erau in perioada de iarna (ha ha ha) in care isi pierd frunzele. Cam asa ar arata in aprilie, cand totul este verde: http://www.nps.gov/bicy/planyourvisit/images/-3440168.jpg

Dupa vizita de la Monument Lake si de la Burns Lake ne-am indreptat spre al doilea mare obiectiv al zilei, Loop Road, un drum de 17 mile (27 km), neasfaltat ce trece prin mijlocul rezervatiei. Traficul era foarte lejer, iar dupa 4 kilometri ne-am oprit la inceputul unui traseu de hiking ce intra cu adevarat in inima padurii. Din pacate nu am avut noroc, iarna aceasta nu a fost una normala, in loc de media de 5 cm de ploaie au fost 33 cm, iar multe poteci (inclusiv aceasta) erau inundate, dupa cum ne-a povestit un ranger aflat in zona.

Am luat-o deci usurel la drum, si ne-am oprit de multe ori pentru a face poze la aligatori si alte pasari. In total ne-a luat cam o ora si jumatate sa parcurgem drumul, deci o medie de 16 km/h, daca nu tinem cont de desele pauze. La final, cand am ajuns la asfalt am facut o mica escala pe o scurta poteca unde in mod normal ar fi trebuit sa vedem niste melci de copaci (tree snail), dar ori ochiul nostru nu era format sa ii caute, ori se ascundeau foarte bine, ca nu am vazut nimic. Din fericire nu am vazut nici celalalt ocupant al padurii, pentru ca la inceputul potecii erau avertizari ca e posibil sa dai peste pantere. Interesant e faptul ca recomandarile in cazul unei astfel de intalniri erau aproape identice cu cele pe care le-am mai citit pe la noi cand e vorba de dat nas in nas cu ursii 🙂

Cum foamea deja batuse de mult la usa, iar rezervele de Oreo si M&M (ambele cu menta) erau pe terminate ne-am grabit spre Miami Beach pentru a prinde traficul de dupa masa 🙂 si a incerca un sushi. Partea proasta e ca nu am gasit restaurantul asa ca am ajuns din nou la Manolo care la a treia incercare s-a dovedit un esec: chelnerul nu prea stia engleza, cartofii erau reci, painica din partea casei nu a mai venit, iar vita nu prea avea nici un gust desi era suficient de in sange. Numai desertul cred ca a fost la fel de bun ca prima data, dar tot am ramas cu un gust amar.

Seara am terminat-o tot cu o plimbare pe faleza, de data asta am marit numarul de kilometri inotati prin nisip la 5 si un pic, iar apoi ne-am retras spre apartament sa facem planuri pentru celelalte 2 zile, in functie de vreme si de chef 🙂

Ca intotdeauna pozele sunt disponibile pe Picasa: Miami day 4.

Ploaie in Miami

Calle Ocho

Ce poti face intr-o zi ploioasa in Miami? Se pare ca nu extraordinar de multe, majoritatea aleg muzeele. Si cum nu sunt un fan al muzeelor de arta, iar muzeul de stiinte din Miami nu este considerat cel mai grozav am ajuns la History Miami, muzeul de istorie al zonei. Din fericire este localizat in Downtown ceea ce ne permite sa mai vizitam si altceva, daca vremea va tine cu noi.

Ne-am pornit destul de tarziu, ploaia avea momente cand se oprea aproape de tot dar si momente cand era torentiala, nu vedeai la 100 de metri. Oricum la 10:30 eram la masina si ne chinuiam sa vedem cum ne urcam pentru ca acum era inconjurata de apa :). Am urcat la volan prin partea drepta, si mi-am dat seama ca o Fiesta nu e chiar asa de mica, iti permite destul de multe, mai ales cand ai o cutie automata.

Drumul a fost destul de aglomerat, si am prins iarasi rafale de ploaie care faceau sa scada vizibilitatea considerabil, iar asta pe o autostrada nu este chiar placut. Am facut un ocol prin zona pentru a gasi o parcare decenta, si in cele din urma ne-am intors la primul garaj vazut, cel mai Centrului Cultural, care avea o oferta speciala pentru vizitatorii muzeului de istorie, 5 dolari/zi.

Am profitat de faptul ca aveam parcarea asigurata sa ne plimbam prin Downtown, sa luam masa la un restaurant fusion peruan (Embarcadero 41, sa ne aduca aminte de San Francisco) unde am beneficiat de oferta speciala de pranz care s-a dovedit delicioasa si incredibil de rezonabila la pret. Am ajuns in Bayside, o zona chiar frumoasa, mai ales ca veneam dupa ce vazusem anumite parti din Downtown care nu sunt chiar placute (mi-au adus aminte de Detroit).

Cateva cuvinte despre muzeul de istorie: intrarea costa 10 dolari de persoane, este micut, dar ofera multe detalii incepand cu perioada pre-Columbus si pana recent in zilele noastre, cu multe detalii despre triburile indiene ce locuiau in zona (si care inca mai traiesc in rezervatii). Cred ca merita sa pierzi macarr 2-3 ore prin ele, sigur sunt lucruri de care nu stiai.

Trebuie sa recunosc ca m-au incantat foarte mult hartile care erau destul de prezente, si era foarte interesant de vazut cum au evoluat in timp, de la primii colonizatori (Ponce de Leon in 1513) si pana in zilele noastre.

Soarele incepea sa iasa in zona Miami Beach, ce se zarea de partea cealalta a golfului (cu o seara inainte fusesem in punctul sudic), si am inceput sa ne indreptam deja spre masina pentru a incerca o mica aventura in Mica Havana (Little Havana). Calle Ocho (sau 8th Street) este strada principala a cartierului cubanez, dar trebuie sa recunosc ca nu m-a impresionat cu nimic. Domino Park ce ne fusese recomandat este sub nivelul parcului de sahisti din Tiglina (pentru cunoscatori 🙂 ), iar flora si fauna din zona este cel putin dubioasa.

Dupa vreo 10 minute de plimbare in cautarea Little Cigar Factory, am renuntat si ne-am indreptat spre Miami Beach pentru a vedea partea de hoteluri din nord. Aici am avut probleme sa gasim o parcare, asa ca am vazut-o mai mult din masina, dar unele hoteluri sunt chiar impresionante. La final am trecut tot pe la Manolo pentru a incerca o Banana Split cu 6 cupe de inghetata (iar cupele nu sunt din acele ca la noi, ci de macar 3 ori mai mari, deci inchipuiti-va un munte de inghetata de vreo 18 cupe, cu fructe, caramel si frisca din belsug.

Iar dupa un asemenea desert aveam nevoie de o plimbare ca sa dam caloriile jos, asa ca am facut vreo 2 kilometri pe plaja, prin nisip, suficient sa facem loc si de niste beri, mai ales ca atmosfera este destul de calduroasa, cu o umiditate extrem de ridicata (peste 90%).

Pozele din ziua a treia sunt aici: Miami day 3.

Ziua a doua: leneveala

In Atlantic

A doua zi in Miami se anuntau ceva nori dar si 26 de grade, asa ca a mers perfect pentru o zi de plaja. O zi de leneveala de care am avut nevoie cu totii. Dupa nu mai putin de 10 ore de somn (desi imi facusem planuri sa alerg dimineata am preferat sa dorm cu adevarat bine dupa ceva vreme) ne-am facut bagajele si la ora 10 eram pe plaja.

Am inchiriat niste sezlonguri (la preturi decente zic eu pentru Miami: 8 dolari/zi) si ne-am asezat cu burta la soare. Inca nu aveam curaj sa intru in apa desi in jurul nostru era ceva oameni mai curajosi (unii chiar in varsta) insa pana la ora 12 cand deja incepusem sa ne coacem (am avut noroc cu IPA-urile din rucsac 🙂 ) am rezolvat-o si pe asta cu inotul in Atlantic, au mai ramas Indianul si Articul (dar cum probabil nu voi inota in Oceanul Artic pot sa zic ca mai am doar Oceanul Indian de bifat 🙂 ).

Pe la 15:30, dupa inca 2 balaceli am decis ca e timpul sa mancam ceva si ne-am oprit la un restaurant de langa plaja, Manolo, cu un fel de specific cubanez. Ne-a impresionat de la inceput prin faptul ca ne-au adus o mini bagheta cu unt ca si aperitiv din partea casei, o bagheta care era foarte gustoasa, neavand gustul dulce a painii din SUA. Si felul principal a fost foarte gustos, si la fel si desertul, un brownie cu inghetata, respectiv niste churros umpluti cu ciocolata.

Dupa ce am ajuns sa dam sarea de la plaja jos am iesit spre cel mai de sud punct al Miami Beach, un parc foarte frumos amenajat, si de unde poti ajunge foarte usor pe Ocean Drive, o zona plina de cluburi si restaurante, ce se anima la maxim seara. Masinile vazute rivalizeaza fara doar si poate cu cele din Monte Carlo, chiar daca stilul este mult mai american, adica mai galagios :).

Ne-am dat seama ca va trebui sa revenim in zona de sud pentru ca accesul pe chei este permis doar pana la apus, si probabil este unul din putinele locuri care permite o panorama completa a hotelurilor si complexurilor rezidentiale din Miami Beach, din sud si pana in nord.

Ziua s-a terminat cu verificarea vremii, din pacate se anunta o zi cu ploaie, de pe la 10 pana la 4 dupa amiaza, asa ca am studiat ce avem de vazut in materie de muzee prin Miami.

Pozele din a doua zi sunt tot pe Picasa: Miami day 2.

Vacanta cu trenul…pardon, cu avionul de Miami

Plaja

Vineri seara am ajuns cu un pic de emotii in Miami pentru o saptamana de relaxare chiar necesara dupa o perioada stresanta la munca. Aveam o varianta cu escala in Charlotte, si primul zbor era dat cu o intarziere de 51 de minute, in conditiile in care noi aveam o ora intre avioane. Am avut noroc ca in acelasi timp sa fie un zbor direct la Miami cu cateva locuri libere si am fost rerutati. Nu stiam insa daca vor ajunge si bagajele, dar si aici emotiile ne-au fost spulberate, ale noastre ajungand printre primele.

Prima zi in Miami a inceput, cum altcumva, cu o scurta alergare pe faleza si plaja. In zona de nord a Miami Beach exista o faleza ca are cam 2.5 km, numai buna de alergat, si plina ochi la ora 9, intr-o sambata. Si nu cu oameni iesiti la plimbare, ci cu alergatori in mare majoritate. Am alergat usurel pentru ca veneam dupa o saptamana in care nu avusesem timp sa ies nicaieri (nici macar in mica sala de la hotel) si a fost chiar bine, chiar daca saltul de temperatura a fost unul mare (erau lejer peste 20 de grade la umbra, dar pe traseu era doar soare).

Dupa alergare a urmat un scurt dus si o lunga plimbare, de vreo 24-25 de kilometri sau poate chiar mai mult. Si unde puteam sa mergem prima data, daca nu pe plaja? 🙂 Am tot oscilat intre faleza, plaja si Collins Avenue (bulevardul paralel cu plaja, ce strabate Miami Beach de la nord la sud), am facut o multime de poze cu zone rezidentiale unde probabil apartamentele au niste preturi cu 8 cifre  (asta dupa masinile parcate prin apropiere, intre care cel putin un Ferrari).

Am fost foarte incantati de o pasarela pietonala inconjurata de vegetatie de o parte si de hoteluri de partea cealalta, insa deja caldura era mare si se simtea lipsa apei. Cum nu prea se vedeau locuri de unde poti sa bei ceva prin zona am decis sa o luam din nou pe plaja pentru a ne racori un pic, lucru care a si functionat, apa nu era foarte rece (22-23 de grade) dar era binevenita alaturi de briza.

Cum era trecut de ora 1, am cautat la un moment dat un restaurant, numai bine ca hotelul pe langa care am trecut complementa foarte bine vizita de la salonul auto de la Detroit din weekenul trecut, cu 3 Lamborghini parcate chiar in fata :). Dupa cateva poze prin zona, am trecut la cautarea pe Yelp, si am ales Moreno’s Cuba, un restaurant cu specific cubanez si care avea note foarte bune. In drum spre restaurant am trecut insa prin parcul aflat in fata muzeului de arta Bass, parc plin de sculpturi mai mult sau mai putin abstracte, dar oricum numai bune de fotografiat.

Mancarea a fost buna, dar si destul de scumpa, dar acum putem spune ca am incercat si bucataria cubaneza (stati linistiti nu e nici una care sa poata sa detroneze sushi-ul din topul preferintelor mele culinare 🙂 ). Ceviche Cubano a fost foarte fresh si usor, insa de obicei la mare si la munte eu am nevoie de si mai multa mancare pentru a functiona, asa ca am avut nevoie si de desert. As recomanda mai degraba Lechon Asado, un porc marinat, facut la foc mic si care era extrem de fraged, se topea efectiv.

Am continuat plimbarea pe Collins Avenue pana cand am ajuns la principala artera turistica: Lincoln Road. Este efectiv un mall in aer liber ce aduce bine cu zona Republicii din Brasov, dar la un alt nivel. Nu pot sa spun ca magazinele din zona m-au impresionat, dar eu nu ma vad cumparand haine de pe aici, preturile necesita niste reduceri impresionante pentru a fi accesibile turistului roman (asta daca nu vrei neaparat sa arati ce haine ti-ai luat tu din Miami). Dar am ramas cu impresia facuta de un magazin Garmin, unde am vazut orice fel de ceas pentru alergatori, inotatori, biciclisti, jucatori de gold, navigatori, etc., efectiv multe jucarii de copii mai mari 🙂

Dupa ce am facut ocolul zonei am inceput lungul drum spre casa, din fericire deja temperatura era acceptabila, soarele nu mai e asa puternic dupa ora 15, asa ca a fost destul de placut. Dar a fost si lung, noroc cu luminile interesante de la apus care ne mai faceau sa scoatem aparatele foto si sa uitam ca mai avem X kilometri pana la apartament.

O prima zi care a combinat miscarea cu incarcatul bateriilor (la soare 🙂 ) si care ne-a facut sa ne dam seama cat de obositi eram si cat de mult ne lipseste soarele in perioada asta. Numai bine ca ziua a doua am recuperat pe ambele fronturi :).

Pentru ca nu am timp sa selectez poze, pun link-ul direct de pe Picasa, sper sa mearga: Miami day 1.

Maratonul Bucuresti – Doar 21 de km, dar un nou personal best

La final!

Nu aveam in plan sa alerg un semimaraton sau un maraton in 2015 (cu exceptia celui de la Ironman), dar ceva s-a intamplat in perioada mai-iunie si la o saptamana de la Ironman am iesit la un scurt antrenament ce s-a terminat cu spulberarea celui mai bun timp cu aproape 12 minute, de la 2:13 la 2:01.

Asadar am decis prin august ca merita sa incerc un timp de sub 2 ore la un semi oficial, si pentru ca cel de la Galati nu se potriveste pentru recorduri datorita profilului foarte valonat m-am inscris la Bucuresti.

Maratonul Bucuresti 2015

Maratonul Bucuresti 2015

Antrenamentele au mers bine, am folosit un program nu foarte riguros, dar am avut in medie 3 alergari pe saptamana, cu cea din weekend ceva mai lunga (am ajuns la 18 km) la un pace de aproximativ 5:30-5:40 min/km care imi garanta sub 2 ore la semi. Am avut o mica problema cu greutatea, nivelul antrenamentelor a scazut fata de perioada Ironman, dar cantitatea de mancare a ramas constanta, asa ca in cateva luni am pus cateva kilograme, din fericire fara urmari asupra ritmului de alergare sau a genunchilor.

Una din vedetele editiei 2015

Una din vedetele editiei 2015

Pulsul mediu la alergarea de 18 km fusese pe la 155 bpm, ceea ce imi spunea ca exista suficient loc de imbunatatire, la un triatlon olimpic de exemplu avand un puls in jur de 170. Ce nu prea am luat in calcul a fost schimbarea traseului de la semi (o alegere foarte inspirata, cele 2 bucle arhicunoscute aveau nevoie de o mica schimbare), care a crescut numarul de urcari de la una (Victoriei) la vreo 4, iar eu m-am antrenat cel mai mult pe plat. Concluzia aici ar fi ca traseul merita studiat cu atentie si ajustat un pic profilul antrenamentelor, lucru pe care l-am facut pentru Oradea, dar nu si acum, probabil din prea multa incredere, lucru care s-a simtit.

Cursa a inceput cu obisnuita coada la toaleta, si din pacate startul s-a dat cand eram urmatorul (de fapt se putea mai rau, sa fie dat cand eram chiar inauntru), dar cum nu  aveam o nevoie urgenta ci era mai mult o precautie m-am grabit sa ma asez aproape de baloanele iepurilor de 2 ore.

Sa nu uitam sa ne hidratam

Sa nu uitam sa ne hidratam

La start baloanele erau cu vreo 15 secunde in fata asa ca pe prima urcare nu am luat-o mai usor lucru care cred ca a afectat destul de mult pulsul mediu la final, care a urcat peste 170, si nu a mai coborat sub 167 pe durata intregului traseu (destul de mare diferenta fata de alergarea de 18 km). Dupa 3 km alergam alaturi de iepuri si ma simteam bine asa ca am luat-o usor in fata in ideea ca pe urcarea de pe Victoriei sa ma pot relaxa un pic. Lucru care binenteles nu l-am facut, depaseam destul de multa lume si ma simteam bine, mesajele celor de la City Grill erau faine de tot, asa ca ii dadeam inainte cu “tupeu”.

Coborarea pe Victoriei

Coborarea pe Victoriei

La kilometrul 8 am luat primul din cele 2 geluri pregatite, erau deja combinate cu apa asa ca au mers foarte usor si am inceput coborarea spre Spali, intrerupta (surprinzator pentru mine, dupa cum ziceam nu am studiat prea mult traseul) de ocolul Salii Palatului care venea cu propria urcare (e drept, cred ca era cea mai scurta).

La km 11

La km 11

La km 10 aveam deja un avans fata de timpul pentru 2 ore de aproximativ un minut si eram multumit, desi efectul caldurii se simtea un pic la starea generala. Am coborat pe Splai, era destula umbra, aveam cativa alergatoi pe langa mine care pareau sa mentina acelasi ritm lucru care imi usura munca pentru ca aveam puncte de reper in lipsa iepurilor (care erau un pic in spate). La kilometrul 13,5 a venit inca o urcare, deja a patra a zilei, dar cum eram la doua treimi din traseu a mers binisor, mai ales ca am mai depasit cativa alergatori.

Nu mai e mult!

Nu mai e mult!

Kilometrul 15, la Opera, insemna pe vechiul traseu ca esti aproape de finish (ceva mai mult de 2 km), dar acum mai aveam de facut o bucla in jurul Palatului Parlamentului si aveam sa dam din nou piept cu cea mai dificila urcare de pe traseu, asa ca era un moment bun pentru cel de-al doilea gel. M-am tinut de planul de acasa si la km 16 am crescut un pic ritmul, undeva sub 5:20, ritm pe care am reusit sa-l mentin pana la final, cu exceptia urcarii, unde m-am si oprit un pic sa imi iau niste apa pe care am baut-o din mers.

Ne indreptam spre final

Ne indreptam spre final

La final ajung dupa 1:58 timp efectiv (de cand am trecut linia de start pana la cea de finish), desi cronometrul pornit pentru elite arata 2 ore si un minut. Un nou PB, o borna important pentru psihic, si pe care sper sa-l pot bate din nou in 2016. Dupa finish am trecut la rehidratare, au intrat relativ usor un Ciuc Radler 0 si un Frutti Fresh, apoi o scurta pauza de toaleta (nu mai era nici o coada) si apoi m-am pus pe asteptat si incurajat.

La final!

La final!

Concursul acesta a insemnat nu doar un PB pentru mine ci si prima experienta din postura de “antrenor” pentru Ana si Cristina. Stiu ca antrenor e mult spus, dar imi place sa cred ca sfaturile mele si recomandarile de program (pe care le-au respectat) le-au ajutat sa termine cu bine. Lucrul care m-a bucurat a fost faptul ca timpii estimati au fost foarte aproapiati de cei din concurs, diferenta maxima fiind un pic peste un minut. Am considerat aceasta experienta un adevarat succes, si sper sa pot sa largesc grupul de alergatori de (semi)maratoane din Galati in 2016 (dar detalii mai multe in curand).

Pentru 2016 mi-am propus un indraznet 1:45 la semi si sub 4 ore la maraton, scriu aici ca sa reusesc sa ma mobilizez mai bine :).

« Older Entries