Am rămas un pic în urmă cu poveștile, dar asta nu inseamnă că am fost inactiv pe plan sportiv. După ce am terminat cu ”Marea Evadare” a fost o perioadă mai ușoară, dar apoi mi-am găsit câteva provocări, prima dintre ele participarea la Rowmania Delta Triathlon. Nu se putea rata prezența la cel mai apropiat triatlon de Galați, mai ales că anul trecut ne-am simțit chiar bine, organizarea fiind bună, pachetul de start mai mult decât generos, iar rezultatul unul foarte bun pentru nivelul meu de la acel moment.
Și anul acesta gălățenii sunt prezenți în număr mare, dar și de data aceasta sunt singurul înscris la proba olimpică individuală. În schimb s-au înmulțit numărul de ștafete, iar membrii a două dintre ele mi s-au alăturat în ”balena albastră”: George și Adi care au format echipa Lupii tineri – CCG (observați ironia? 🙂 ), și Emil care își va ajuta coechipierii de la 3M Team Galați.
Am ajuns destul de devreme la locul de start și am plecat să ne luăm kiturile de concurs, proces ce a decurs destul de rapid, iar apoi am trecut în modul ”spectator” pentru că aveam de urmărit finalul etapei de cupă europeană la juniori. Era incredibil să vezi viteza acestora, mai ales a celor din țările cu o istorie bogată în triatlon (Germania în special).
A urmat o perioadă de pregătire a echipamentelor, de socializare, timp în care au ajuns și suporterii veniți de la Galați pe bicicletă, de admirat balizele de pe lac și închipuit cam pe unde ar veni traseul de 1500m (ca de obicei era vorba de cele mai îndepărtate balize), de urmărit proba de înot de la junioare (Andreea Bălan a terminat la final pe locul 5 la junioare, o clasare meritorie) și de aliniat la start pentru a primi chip-urile (asta a fost partea ciudată, e prima oară când chip-ul nu este în pachetul de înscriere și îl primești cu 15 minute înainte de start).
Am ceva emoții, nu am mai înotat de 2 luni, de la Oradea, și am nevoie de un timp sub 45 de minute pentru a spera la un timp total de sub 3 ore, planul fiind cam așa: 45 min / 1h 15 min / 55 min + tranzițiile. Plec prin ultimii ca de obicei astfel încât să nu îmi pierd suflul chiar de la început și nici să nu fie nevoie să mă bat cu ceilalți la trecerea pe lângă primele balize. Nu îmi dau seama cum stau, dar pe toată proba de înot am avut senzația că sunt printre ultimii, iar mare mi-a fost mirarea când la ultima baliză (aproximativ 1000m) aveam un timp de 27 de minute ceea ce mă ducea spre un final de 40-42 de minute.
Am ieșit din apă după 40 de minute și 10 secunde, și am ajuns în tranziție un minut mai târziu. Față de anul trecut lucrurile merg mai repede, singurul lucru pe care uit să îl fac este să îmi scot ceasul de la mână și să îl pun pe bicicletă, dar am făcut asta de multe ori în timpul probei așa că nu e nimic grav. Mă urc pe bicicletă, clipsez piciorul drept, prind un pic de viteză și înainte să apuc să clipsez și stângul am ideea de a apăsa butonul de lap la ceas pentru a marca ieșirea din tranziție. Nu a fost o idee bună să apas sănătos cu piciorul stâng pe pedală în același timp, pentru că mi-a alunecat și m-am dezeechilibrat așa de tare că vârful pantofului a ajuns în roata față rupând efectiv valva camerei. Din fericire am reușit să nu cad, însă totul părea compromis. Scot totuși bicicleta în afara traseului, scot multitool-ul cu leviere, camera de schimb și tubul de CO2, rezolv totul cam în 3 minute, însă se pare că m-am grăbit pentru că atunci când dau să umflu camera pierde aer :(. Da, se pare că am făcut o greșeală de începător și am reușit să ciupesc camera de schimb când am pus cauciucul, și acum deși aveam petice rapide, nu aveam pompă (asta în condițiile în care am vreo 2 mici și 3 mari pe acasă). Deja abandonul era foarte aproape, noroc că dintre spectatori apare un puști care mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Îi răspund că am nevoie de o cameră și de o pompă, îmi spune că are pompă dar nu și cameră (era cu un MTB). Scot peticele, reușesc să dezlipesc unul cu greu (cred că tremuram un pic), și îl pun pe proaspăta gaură descoperită. După ce pare că și-a făcut treaba, montez totul la loc, de data asta cu ceva mai multă atenție și încep datul la pompă, poate unul din cele mai obositoare lucruri în acel moment.
Oricum după ceva mai bine de 11 minute reușesc să mă urc înapoi în șa și să plec în prima tură de bicicletă, nu înainte de a-i mulțumi puștiului și de a-i înapoia pompa (nu puteam decât să sper că nu voi mai face altă pană până la final). Față de anul trecut avem o tură în plus (9 față de 8), ceea ce nu mă încântă cu nimic în condițiile date. Îmi fixez niște repere pe traseu, îl vâd pe Silviu și calculez cam cât recuperez pe tur față de el (el avea 2 ture și ceva în față). Pe partea de plat + urcare recuperez destul de mult, pe coborâre și plat pare că mergem cam la fel, dar îl depășesc în ultima lui tură. Pe ultima mea urcare am o mică surpriză când o văd pe Andreea Călugaru încă la proba de bicicletă, și părând că se chinuie (Andreea înoată de obicei mult mai bine ca mine, iar la bicicletă merge binișor dacă traseul nu e tehnic), în condițiile în care eu am pierdut 11 minute la început. Îmi spune că nu prea mai are energie, dar o încurajez că va recupera și mă va depăși la alergare (ceea ce s-a și întâmplat, povestea ei o puteți citi aici).
Termin cu greu proba de bicicletă după 1h 36min, mă echipez de alergare destul de rapid, și plec spre ceea ce se va dovedi un chin. Era deja ora 14, soarele era dogoritor, umbra lipsea pe tot traseul de alergare. Cel de-al doilea gând de abandon a venit după ce am trecut prima oară pe la punctul de alimentare și am cerut o sticlă de apă, la care mi s-a răspuns că nu mi se poate da, că nu mai au foarte multă!!! Mi s-a părut incredibil ce aud, am luat însă două pahare, unul mi l-am turnat în cap (mult prea puțin) altul l-am băut. În timpul primului tur nu m-am gândit decât ”De ce mă chinui eu aici, doar nu am nimic de demonstrat?”, și eram foarte aproape să mă opresc la finalul lui. Am tras însă un pic de mine, am zis că totul ține de mental, și dacă nu am abandonat la bicicletă nu o voi face nici acum.
Am scăzut ritmul din cauza căldurii, undeva peste 6:30/km, un minut mai mult decât ritmul pe care știam că îl pot susține în mod normal. Am apreciat efortul voluntarilor de la punctul de întoarecere, pe care i-am văzut venind cu sticle de apă proaspăt cumpărate pentru a putea oferi un alt mic punct de alimentare pe traseu, și faptul că George era și el prezent pe traseu cu un bidon de izotonic ce mi-a mai oferit ceva forțe (cred că mai mult pe parte psihică, dar a fost bine și așa) m-a ajutat să termin cei 10 kilometri.
Ultimul tur a fost un mix de emoții, mi-am adus aminte de finalul imortalizat anul trecut, mi-am dat seamă că am ”celebra” pălărie în mașină numai că nu am fost suficient de lucid să îi rog pe băieți să mi-o aducă la finiș.
„De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie –
S-apoi cine treaba are !”
Termin în cele din urmă după ….. , de fapt nici nu mai contează timpul, lupta cu limitele mele a fost câștigată și de data aceasta.
După finiș mergem și ne schimbăm apoi căutam restaurantul lui Ivan Patzaichin, Ivan Pescarul. Mâncarea a fost excelentă, prețurile reflectă calitatea, din păcate la partea de servire e loc de mai bine (să spunem că aglomerația a fost cauza principală, deși nu ar trebui să fie o scuză).
Între timp a avut loc și festivitatea de premiere, unde Emil și ai săi coechipieri au urcat pe podium, locul 3 la ștafete după puternicele echipe TYR și Bucharest Sport Club. Felicitări băieți!
Drumul spre casă s-a terminat cu o lungă așteptare la bac (cam o oră și jumătate), deh, a fost un weekend plin de soare și dacă noi am fost la Tulcea, restul fuseseră pe litoral.
Am tras și o concluzie din acest concurs: dacă anul trecut eram la o săptămână de la Ironman 70.3 Budapesta totuși am reușit un timp excelent (mai bun decât anul acesta atât la bicicletă cât și la alergare, iar înotul a fost foarte asemănător), anul acesta venind după o pauză destul de mare fără competiții, ieșit din formă (nimic nu a mai contat dupa Oradea) a fost infinit mai greu. Interesant e că anul acesta la o săptămână dupa X-Man România am reușit să îmi spulber timpul de semi-maraton, deci e clar că mă recuperez repede și organismul venind după o perioadă de odihnă destul de serioasă arată resurse nebănuite (Chris McCormack dă un exemplu asemănător în cartea sa ”I’m here to win”, când a câștigat prima etapă de Cupă Mondială după o săptămână în care nu s-a antrenat).
Vor urma cât de curând și poveștile de la semimaratoanele de la Galați și București, și sper să inaugurez o rubrică la care mă gândesc de multă vreme.
Foarte frumos