Povești californiene – Joshua Tree National Park

Marea Salton, undeva în fundal

Din păcate venise și momentul să părăsim San Diego unde Maz și Rachel ne făcuseră să ne simțim ca acasă dar partea frumoasă era că urma să vedem locuri noi. Primul dintre ele, Joshua Tree National Park, a fost ales pe criteriul „ce putem vizita astfel încât să împărțim drumul spre Marele Canion în 2 zile”, pentru că sunt aproape 900 de km de condus care ar cam strica plăcerea unei vacanțe.

Ziua a început cu o scurtă vizită în Encinitas la Pannikin Coffee & Tea unde speram să găsim cafea Blue Mountain de care ne îndrăgostisem cu 2 ani în urmă când Maz ne-a adus cadou o punguță de 500 de grame. Din păcate nu am găsit pe stoc, dar nu am plecat până nu ne-am luat 2 cafele pentru drum, cafele care au meritat timpul pierdut.

Pespectivă de pe poteca Lost Horse Mine
Pespectivă de pe poteca Lost Horse Mine

Ne-am pornit la drum pe I15 care străbate țara de la sud la nord până în Montana la granița cu Canada împreună cu traficul de ora 10, deci destul de rezonabil. A fost interesant să vedem cum se schimbă terenul, cum verdele (nici el foarte prezent în zonă) dispare aproape cu totul când te îndrepți spre zona de deșert. Până când am ajuns la ultima intersecție spre parcul național trecusem chiar și printr-o mică furtună de nisip (mult mai mică decât cea care ne-a prins în 2010 pe drumul spre Las Vegas), dar din fericire la punctul de informare totul era OK. De aici am luat o hartă (aveam să primim mai târziu una de la ranger-ul care împarte bilete la intrarea în parc, inclusă în prețul biletului), am mai cumpărat niște gustări și am făcut o ultimă vizită la o toaletă „normală”, cele din parc fiind ecologice.

Alături de un Joshua Tree
Alături de un Joshua Tree

Biletul de intrare în orice parc național costa în 2014 25 de dolari/mașină dar aveai și posibilitatea să cumperi un bilet unic ce iți permitea accesul timp de un an în tpoate parcurile naționale la 80 de dolari. Am făcut un calcul rapid și cum urma să vizităm doar 3 dintre ele (Joshua Tree, Grand Canyon și Yosemite) am mers pe bilet individual, dar ne-a plăcut că unii rangeri te întrebau dacă o să mai vizitezi și alte parcuri ca să îți propună o variantă mai ieftină de preț.

Marea Salton, undeva în fundal
Marea Salton, undeva în fundal, văzută de la Keys View

Nu aveam foarte mult timp la dispoziție, așa că am ales să facem o tură pe traseul minei părăsite (Lost Horse Mine), ceea ce urma să ne ia cam 2 ore (traseul are aproximativ 10 km), iar mai apoi vroiam să mergem la un punct de belvedere numit Keys View. Trebuie să recunosc că plimbarea prin deșert nu a fost chiar impresionantă, deși arborii Joshua sunt interesanți, și pe traseu ai ocazia să îi vezi în diferite stadii de dezvoltare, dar faptul că eram pe un platou destul de înalt ne oferea priveliști frumoase în toate direcțiile. Din fericire faptul că era începutul lui aprilie a făcut ca temperaturile să fie rezonabile, nici nu vreau să îmi închipui ce fel ar fi vara pe acolo.

Am început urcarea spre Ryan Mountain
Am început urcarea spre Ryan Mountain

Am plecat apoi spre Keys View unde am petrecut vreo 20 de minute studiind panourile informative, foarte bine prezentate, ca mai peste tot în State (și nu numai). Chiar dacă nu ești o persoană foarte curioasă sau plină de informații tot te lași prins minute în șir. Și cum aici era vorba de falia San Andreas, binecunoscută chiar și pentru noi, care se vedea definită foarte clar pe o distanță de zeci de kilometri (eram la o altitudine de aproape 1600 de metri), e clar de ce am stat atât de mult. Dacă vremea ar fi ținut cu noi și nu ar fi fost un fel de ceață la orizont (fenomen pe care l-am experimentat de atâtea ori și în Măcin), am fi văzut probabil mult mai multe, mai ales că Marea Salton (de fapt un lac foarte mare) era parțial vizibil și acum.

Pe vârf
Pe vârf

Ne-am dat seama că mai avea o mică șansă să urcăm și pe Muntele Ryan (Ryan Mountain), traseul fiind de aproximativ o oră și jumătate dus-întors, dar noi speram să îl facem ceva mai repede. Am avut noroc aici cu lanterna pe care ne-au dat-o Maz și Rachel pentru a ne folosi în Yosemite (ne-a prins bine și acolo, oamenii vorbeau din experiență), pe care am aruncat-o în rucsac în caz că ne prinde noaptea pe coborâre. Am urcat cam în 45 de minute cu tot cu pauzele de poze, parcă la fiecare 5 minute se vedea mai fain decât înainte. Am decis să vedem apusul de pe vârf și apoi să coborâm repede spre mașină, și cum puteam să imortalizăm momentul dacă nu cu un set de selfie-uri :). Coborârea a fost mai scurtă, cam 25 de minute, am aprins și lanterna dar a fost mai mult ca să fim siguri, jos încă era destulă lumină ca să găsim mașina fără probleme cu ochiul liber.

Green eyes, brown eyes
Green eyes, brown eyes

A urcat un drum obositor (se lăsase întunericul) pe un drum îngust și prin deșert, dar în cele din urmă am ajuns rupți de foame la HollidayInn-ul din 29Palms. Aici am fost primiți foarte bine, am primit un pachet special pentru că eram membru IHG Rewards Club, și am fost surprins să văd că nimeni nu mă întreabă ce vreau să fac cu bicicleta în cameră (de fapt restul vacanței bicicleta a stat de fiecare dată în cameră fără ca nimeni să mă întrebe de ea, spre deosebire de hotelul din Otopeni unde a trebuit să o las la recepție). Seara s-a terminat cu o vizită la Pizza Hut, chiar vis-a-vis de hotel, singura recomandare din zonă, unde foamea și-a spus cuvântul, pizza a părut probabil mai bună decât era :).

Sunshine
Sunshine

A doua zi urma să fie lungă, urma să ajungem la Marele Canion, și în același timp să parcurgem o bucată bună din Route 66, așadar ne-am retras destul de repede spre hotel, să ne refacem forțele.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *