Haideți că am rămas un pic în urmă și nu mai avem timp de poveștile californiene, așa că azi vă povestesc cum a fost în ultima zi din Miami. Planificasem un roadtrip un pic extrem, un dus și un întors la Key West, cel mai sudic punct al SUA continentale, 7-8 ore de condus.
Văzut din satelit drumul este impresionant, multe poduri, multe insule și recunosc că a fost impresionant și din mașină, deși ca șofer am pierdut probabil destul de multe, dar sunt obișnuit. Am plecat cu jumătate de oră mai târziu decât ne-am propus, un 6:30 în loc de 6, dar în mare am reușit să evităm traficul aglomerat de dimineață și pe la 7 eram deja în sudul Miami-ului.
Până ajungi în Florida City lucrurile sunt plictisitoare, apoi dintr-o dată lucrurile încep să semene foarte mult cu ceea ce văzusem în Everglades, multă verdeață și multă apă care ne înconjura. Autostrada devine un drum național unde nu poți depăși pentru că sensurile sunt separate și e doar o bandă pe sens, dar ritmul e plăcut și îți permite să te bucuri de soare și de vedere.
Primul popas este chiar la cel mai lung pod ce unește Long Point Key și Bahia Honda Key, renumitul Seven Mile Bridge. Lungimea sa este clară din nume, interesant este că vechiul pod construit inițial între 1908 și 1912 este acum folosit parțial ca pod pedestrian, astfel încât am putut face poze în liniște. Putem reține că acum peste 100 de ani americanii au făcut un pod de peste 10 km în mijlocul mării? Și noi încă nu putem face unul peste Dunăre la Galați sau Brăila?
De aici următorul punct de interes era parcul statal Bahia Honda, aflat imediat după Ohio Key (dacă unii colegi văd niște asemănări ciudate de nume menționez că Bahia Honda înseamnă nimic altceva decât golf adânc în spaniolă). Am plătiti taxa de intrare și am mers spre plajă unde speram să petrecem câteva ore , însă planurile ne-au fost date peste cap de faptul că plaja era acoperita de multe alge, iar în restul zonelor nisipul era destul de ud. Însă era incredibil de fin așa că tot am stat cam o oră plimbându-ne pe malul apei și culegând scoici.
La final am făcut un mic ocol să vedem istoria altui pod, de data asta unul mai scurt (doar vreo 2 km), dar la fel de bine conservat și prezentat foarte frumos (or avea americanii o istorie mult mai scurtă ca a europenilor, dar știu să o prezinte frumos).
De aici ne-am oprit direct în Key West, am lăsat mașina într-o parcare foarte aproape de zona cea mai interesantă, și am plecat să luăm prânzul pentru că stomacurile protestau de ceva vreme. Surprinzător ne-a luat un pic să găsim un restaurant pentru că sunt multe baruri și magazine, dar mai puține locuri unde să iei masa. Dar ne-am descurcat și cred că am mâncat destul de bine și mai ales decent la preț ținând cont că esți într-una din zonele cele mai căutate în perioada iernii.
Am făcut un mic ocol pe la Starbucks unde am încercat un Frappuccino (decaf, să nu credeți că am început să beau cafea) care a mers perfect cu cele lejer peste 30 de grade de la soare. Am mai făcut câteva poze prin zonă, apoi ne-am deplasat la cel mai sudic punct, marcat cu o mare geamadură roșie cu care vrea să se pozeze toată lumea. Este prima dată când văd că se formează o coadă pentru poze, și verificând și poziția soarelui am decis că nu merită să pierdem 20 de minute ca să facem o poză mediocră în care să apărem și noi, așa că am prins un moment prielnic și am făcut una doar cu geamandura (să nu credețe că a fost ușor să găsești momentul în care nu e nici o persoană lângă ea).
Am mers apoi la plaja cea mai cunoscută din zonă, Smathers Beach, unde am prins soarele liniștit de după-amiază, dar din păcate marea era destul de agitată și plină de nisip astfel încât nu ne-am bucurat de tot ce oferă zona. Dar dupa încă o oră și jumătate de plajă pot spune că bronzul de ciclism a fost atenuat aproape complet, numai bine pentru începutul noului sezon 🙂
Ultimul lucru de bifat în acea zi era fotografierea apusului din piața Mallory, însă după ce ne-am dus spre mașină am observat că norii s-au strâns la orizont atât de compacți că era imposibil să vedem ceva. Cu sufletul greu am luat decizia să pornim înapoi și să ne oprim la un sushi în Miami Beach, ca să mai alinăm un pic durerea 🙂
Iar sushi-ul a meritat cele 3 ore și jumătate făcute pe drum, a fost la fel de delicios ca și cel din ziua anterioară.
Poze sunt destule, ca de obicei urcate pe Picasa: Miami day 6.