Ziua a doua din Los Angeles a fost dedicată unei plimbări prin zona Malibu și apoi urma să vedem mai îndelete zona în care stăteam, una cunoscută prin atmosfera gen carnaval. Somnul a fost ceva mai bun, jet lag-ul a avut un efect mai mic, dar tot ne-am trezit destul de devreme, numai că de data asta am reușit să adormim la loc.
Micul dejun l-am luat la o mică cafenea pe care o ochisem la alergarea din ziua anterioară, și a cărei calitate o validasem pe Google. Se numește Flake și s-a dovedit că era foarte populară prin zonă, am avut un pic de așteptat.
Mi-am luat un Super Cro-jo (cred că era prima dată când am mâncat un sandviș îazn croissant în loc de pâine, dar a avut un succes major), iar Ștef a încercat un Veggie Rad. Totul stins cu un fresh și 2 cafele mari :).
Prima atracție a zilei urma să fie renumita plajă din Malibu, plină cu vile ale diferitelor vedete, dar nu am reușit să găsim intrarea cea mai bună, însă tot răul a fost spre bine pentru că am descoperit laguna din Malibu, o zonă în curs de restaurare după ce impactul industrial a distrus o importantă zonă de tranzit pentru păsările migratoare.
Am rămas impresionat de modul în care americanii încearcă să salveze ce se mai poate salva, societatea civilă acolo chiar funcționează (că tot e la modă să vorbești despre societatea civilă).
Binențeles micul muzeu de științe naturale în aer liber era gândit pentru copii, și am avut ocazia să vedem un grup de școlari care învățau lucruri despre păsări și lagune având la dispoziție multe binocluri pentru a studia totul ”pe viu”.
Am pierdut vreo oră pe plajă, admirând plaja, zona muntoasă care se vedea în nord (și care era obiectivul următor pe listă), și bucurându-ne de soare, chiar dacă era și un vânt destul de enervant.
Binețeles că am făcut câteva poze și la casele aflate efectiv deasupra oceanului, parțial suspendate. Recunosc că nu cred că m-aș simți foarte confortabil să locuiesc deasupra apei, dar faptul că poți savura o cafea (sau mai nou în cazul meu micul dejun 😉 ) privind oceanul Pacific și zona Malibu-Santa Monica este cel puțin tentant.
Deja se făcea ora de prânz așa că ne-am urcat în mașină și am plecat spre munți. Am ales să mergem pe unul din drumurile mai puțin cunoscute, LA County N9 care ne-a scos, după câteva popasuri de unde am admirat oceanul de sus, în Agoura Hills unde speram să găsim ceva de mâncare.
Totuși înainte de prânz am trecut printr-o experiență nu prea plăcută, din punct de vedere al șofatului. Am condus mulți kilometri mașini închiriate prin America de Nord (cred că sunt peste 6000 de km), și nu am avut niciodată probleme cu cutiile automate. Însă de data asta am avut închiriat un Prius (de care am fost extrem de mulțumit, ales din punct de vedere al consumului), și joystick-ul ce ține loc de schimbător de viteze avea un semn mare și albatru numit B. Am avut nevoie de manual ca să aflu că e vorba despre frâna de motor, pe care o poți folosi pe coborâri pentru a reîncărca și mai mult bateria motorului electric. După ce am urcat în munți a urmat și inevitabila coborâre unde am încercat să folosesc frâna de motor. În spatele meu 2 mașini, destul de aproape. Am pus cutia în modul B fără nici o problemă, dar după câteva sute de metri urma o mică urcare așa că am am vrut să schimb din nou în ”drive”. Conexiunile din creierul meu au făcut că piciorul stâng să vrea să apese pe ambreiaj numai că a nimerit frâna. Stângul nu e făcut să apese finuț, că doar ambreiajul îl apeși până la fund așa că efectul a fost o frână violentă, sunt convins că s-au aprins și avariile. În timp ce frânam de zor (deci la câteva zeci de milisecunde de când apăsasem frâna) am văzut în oglinda retrovizoare cum mașina din spatele meu se apropie vertiginos, și frânează la probabil jumătate de metru de spatele frumosului Prius (botezat Fubu datorită numărului de înmatriculare). A treia mașină a observat destul de târziu frânele violente din față așa că a fost nevoită să iasă pe margine, din fericire era o zona largă așa că nu au fost probleme. Am fost nevoit să opresc la câteva sute de metri pentru că tremuram cu totul, și binențeles că mi-am luat binemeritatele claxoane. După câteva minute de revenire am luat-o ușor la vale, căutând în continuare o zonă de restaurante.
Norocul a făcut ca după un pic de căutare să vedem un restaurant mexican cu un nume un pic ciudat (Latigo Kid) dar care ne-a făcut să plecăm cu burțile prea pline, și cu un zâmbet satisfăcut pe față (cel puțin gurmandul din mine). Știu că am luat o porție de Dean`s Beans și niște fajitas. Totul asezonat cu ceva bere locală, și cu un final apoteotic unde ne-am luptat cu niște flan. Dar am câștigat. Noi sau kilogramele, dar mai contează? 🙂
Drumul de întoarcere a fost pe un drum mai cunoscut ce traversează Topanga State Park. Trebuie să recunosc că am fost impresionat de priveliștea de pe urcare, valea din nord se vedea extraordinar, însă din păcate am ratat parcarea către punctul de belvedere și nu am mai reușit să găsesc un loc unde să întorc. Traficul era serios, se mergea în coloană, dar cu o viteza micuță care îți permitea să savurezi priveliștea, în plus cred că și dacă aș fi fost sigur pe stradă nu aș fi mers prea tare după experiența de mai devreme.
Ne-am întors la apartament unde ne-am făcut un pic siesta, apoi am plecat să vedem zonele cele mai cunoscute din ”cartier”: Abbot Kinney, Marina de Rey, Venice Beach. Poate că doar am îmbătrânit dar zona Abbot Kinney nu m-a impresionat cu nimic, o mulțime de mici magazine și cafenele pline de adolescenți, nu prea ne încadram în peisaj :). Marina del Rey e impresionantă prin numărul de yahturi pe care le poți vedea, probabil majoritatea trecând lejer de 1 milion de dolari, multe probabil și peste 10.
Parte din Marina del Rey este plaja mamei (Mother`s Beach), unde am asistat la partea de pregătire a unui mic club de canoe. I-am urmărit până când au ieșit mai în larg, mai ales că vântul începea să crească în intensitate și acolo eram un pic la adăpost.
Am pornit apoi spre Venice Beach și al său Fishing Pier, dar nu înainte de a ne încălzi cu o cafea la un Starbucks, cel mai probabil ne-am luat un caffe latte sau un caramel machiatto, preferatele noastre la momentul acela. Am ieșit apoi pe dig, unde vântul își făcea de cap astfel încât am înghețat un pic, iar după câteva poze ne-am întors pe plaja unde era un pic mai bine.
Am stat să urmărim apusul, poate poate vedem „renumitul” green flash, dar niște nori au avut grijă să ne liniștească dinainte. Zona de promenadă era foarte animată în ciuda temperaturii nu foarte prietenoase, terasele erau nevoite să folosească din plin soluțiile de încălzire.
Am ajuns la concluzia că Venice Beach e interesantă dacă ești adolescent sau dacă vrei să te simți ca unul, deci probabil trebuie să revenim când vom ieși la pensie, cp atunci simți nevoia să arăți cât de tânar ești 🙂
Seara ne-am retras la apartament pentru a planifica ziua următoare, iar cum se anunța o vreme mai capriocioasă am decis să vedem și ceva muzee de prin Los Angeles, dar ăsta e un alt articol.