Prima tranziție a început cu o pauză. O pauză de toaletă :). Se spune că un semn că te menții hidratat este dat de cel puțin o vizită la toaletă în timpul unui HIM, dar în cazul meu era mai mult un semn că mi-a fost un pic frig în apă unde am petrecut aproape o oră (puteți citi partea I aici). După ce am rezolvat această problemă mi-am luat sacul albastru și m-am schimbat pentru bicicletă.
Lucrurile au decurs destul de bine, faptul că mi-am uns un pic costumul pe exteriorul gleznelor m-a ajutat să-l dau jos destul de repede, apoi mi-am pus șosetele și pantofii de ciclism, iar la urmă ochelarii și mănușile. Am aruncat tot ce era de înot înapoi în pungă pe care am lăsat-o la ieșirea din cort și am plecat în alergare spre ieșire unde mă aștepta bicicleta. Aici mi-am pus centura de număr, casca, am luat bicicleta din rastel și am ieșit din tranziție de unde am putut să mă urc în șa. T1 a durat în total 5:32, cu aprozimativ 300 de metri alergare, pana de tufiș și schimbul efectiv, ceea ce nu e chiar rău, dar nici bine (elitele au făcut în jur de 1 minut!!!!).
Deși îmi propusesem să nu forțez în primii kilometrii nu prea am reușit, poate și datorită faptului că încă nu aveam informații legate de puls (am avut timp să îmi reconectez centura de puls pe la kilometrul 50). Un alt lucru care m-a dat peste cap era faptul că vedeam informațiile în mile și nu în kilometrii așa că eram nevoit să fac tot felul de calcule (privind înapoi e posibil să mă fi ajutat să îmi ocup creierul cu ceva în decursul a 3 ore).
Am început cu 11 kilometri de vânt de față unde am mers binișor, cu o medie de 29-30 km/h, iar după aia am avut timp să îmi trag sufletul cu vânt din spate (și viteze de 37-40 km/h) până la începutul urcării spre castelul Buda. Au fost și 2 mici porțiuni de pavate care au fost chiar interesante, și care mi-au adus aminte de aventurile din Turul Franței unde Nibali a câștigat 2 minute față de restul favoriților.
Pe urcare am depășit câțiva concurenți, dar la rândul meu am fost depășit de alții. De fapt cam așa au stat lucrurile de-a lungul celor 90 de km, depășeam și eu, dar erau destule rachete care treceau pe lângă mine având măcar 3-4 km/h mai mult. Punctele de alimentare erau bine poziționate, numai bine ca să beau aproape un bidon de izotonic între ele, pe care să îl schimb din mers cu altul plin. Nu am avut probleme să iau din mers izotonic sau chiar geluri (spre final), voluntarii erau bine pregătiți și în număr mare.
Prima tură a mers mai bine decât speram (în propusesem o medie de 30km/h la bicicletă), și am terminat-o cu o medie de 31.5km/h. În zona startului m-am și uitat după Stefy care bănuiam că trebuia să fie pe acolo, dar din cauza drumul destul de prost nu am reușit să o zăresc (la final se pare că și ea m-a pierdut la prima trecere, venisem mai rapid decât se aștepta). Având un oarecare avans față de timpul propus am scăzut un pic ritmul, mi-am conectat centura de puls și am încercat să merg cât mai mult în jur de 160bpm, ceea ce speram să îmi ofere suficientă energie pentru alergare.
Deja cunoșteam traseul, vânt din față, vânt din spate, urcare, aruncă bidonul, ia bidonul și așa mai departe. Totul părea OK până când am intrat în ultimii 5 km și dintr-odată am simțit că picioarele devin moi și mă chinui să mă țin pe bicicletă. Nu știu ce s-a întâmplat atunci, e posibil ca cele 5 geluri de la High5 să nu fi fost suficiente pentru efortul depus, dar la ultimul punct de alimentare am luat un gel de la Powerbar și am scăzut mai apoi ritmul pe la 25-26km/h ca să am timp să îmi revin până în tranziție.
Am terminat proba de bicicletă după 2:55:31, aproape 5 minute mai rapid decât speram. Am urcat în clasamentul general de pe locul 1399 după înot pe 1221, și de pe 237 pe 211 la categoria de vârstă. Am lăsat rapid bicicleta în rastel și am plecat repede să mă schimb. Din păcate cam după 150 de metri mi-am dat seama că ceasul a rămas pe bicicletă, și am început să mă gândesc dacă să mă întorc după el sau. Inițial am zis că nu merită să pierd atât timp așa că am continuat alergarea, mi-am luat sacul roșu unde aveam Asics-urile galbene și șapca, și am pus înapoi casca, mănușile, pantofii de ciclism și ochelarii.
Am lăsat punga la ieșire din cort, apoi mi-am dat seama că nu voi putea să alerg fără ceas după ce atâta vreme m-am antrenat pe baza lui. Așadar am făcut cale întoarsă cele 250 de metri până la bicicletă, am lămurit un arbitru de ce alerg în direcția greșită, și mi-am recuperat prețiosul 310XT. Dacă pierderea de timp nu era suficientă, în timp ce alergam spre bicicletă am simțit și primele crampe, la niște muschi care nu mai protestaseră niciodată (ajuns acasă am descoperit că era vorba despre Vastus medialis și că este un lucru comun la trecerea de la bicicletă la alergare).
Mă văd nevoit să mă opresc prima dată chiar la ieșirea din tranziție unde un voluntar mă vede chinuit și mă întreabă dacă totul e OK. Încerc un zâmbet de mulțumire, și plec în proba de alergare. În total T2 a fost 6:42, cu aproape 800 de metri alergați (500 în plus), un timp foarte slab. E clar că este nevoie de mult antrenament și aici, se pot câștiga multe minute doar cu mai multă atenție.
Primul kilometru de alergare a fost foarte dificil, am mers destul de mult încercând să îmi masez un pic mușchii, și au apărut primele gânduri că nu voi putea termina cursa deoarece la un moment ambele picioare erau blocate și nu puteam face nici o mișcare fără dureri groaznice. Am luat-o totuși ușor la pas și în cele din urmă am câștigat lupta cu crampele, iar singurele opriri au fost la punctele de alimentare.
Legat de punctele de alimentare, acesteau erau efectiv ireproșabile. Aveai la dispoziție în ordine: apă + bureți, Cola, izotonic, Red Bull cu apă, geluri, batoane energizante, fructe și la final din nou apă (și totuși e posibil să îmi fi scăpat câte ceva). Am decis să încerc Cola pentru că era clar că aveam nevoie de ceva energie care să intre repede în sânge, și toată alergarea am băut doar apă și Cola. În plus mi-am turnat apă în cap astfel încât să țin costumul cât mai răcoros (afară soarele câștigase bătălia și era din ce in ce mai cald).
Dacă în primul tur nu am depășit pe nimeni pe măsură ce mă apropiam de final mai găseam concurenți care se chinuiau destul de mult și încercam să le ofer o mică încurajare (am o întreagă poveste legată de acest lucru). Dacă faptul că mai depășeam și eu pe cineva îmi ridica un pic moralul, faptul că erau din ce în ce mai puțini oameni pe traseul de alergare lucra în sens invers. Totuși pe ultimii 2 kilometri am găsit resurse să cresc un pic ritmul (faptul că aveam acum 4 brățări mi-a dat aripi, și nu, nu am băut Red Bull 🙂 ). Am terminat alergarea în 2:19:21, timp foarte aproape de cel mai bun semi făcut de mine, ceea ce îmi arată că am progresat în 2014 destul de mult chiar dacă eu nu am fost chiar așa de mulțumit la antrenamente.
Timpul final a fost 6:23:53, cu 6 minute mai rapid decât mi-am propus, pe locul 1251 la general și 216 la categoria de vârsta. E binișor pentru primul HIM și al treilea triatlon, urmează să îmi fac curaj să mă înscriu la un Ironman complet în 2015.
La final am avut câteva momente când m-am simțit destul de rău (cam la 10 minute după ce am terminat), dar după ce m-am întins un pic pe o bancă totul a revenit la normal. Am mers să mă schimb, să îmi iau tricoul de finisher (care arată foarte bine), și am decis că nu pot mânca nimic așadar mi-am ridicat bicicleta din tranziție împreună cu cele 2 pungi și am plecat spre hotel pe jos. Drumul spre hotel trecea chiar pe marginea traseului de alergare așa că am avut grijă să îi încurajăm pe ultimii alergători de pe traseu, care în marea lor majoritate ne puteau fi bunici fără probleme (mi-aș dori să pot termina un Ironman 70.3 la vârsta lor).
Seara s-a terminat la același mic restaurant de pe malul Dunării, cu o supă, niște paste și 2 beri, și apoi un somn lung pentru că urma încă 2 zile pline: cursa de Iron Girl unde a participat Stefy, și apoi lungul drum spre casă cu o scurtă escală la Timișoara.
Vor urma (sper în curând) poveștile de la triatloanele de final de sezon și binețeles de la 2×2 Race.