Prima experiență internațională: Ironman 70.3 Budapesta (I)

Chiar dacă mi-ar fi plăcut să pot participa la X-Man România experiența unei curse sub brand-ul Ironman nu ar trebui ratată de nimeni, cam așa aș rezuma participarea mea la Ironman 70.3 Budapesta.

Datorită drumului lung către vestul țării am decis să plecăm de miercuri și să ne întoarcem luni seara în Galați. Prima zi a fost chiar OK, o pauză de masă la popasul de la Avrig apoi peste 100 de km pe autostradă care au mers chiar repede (abia aștept să se poată merge de la Sibiu la Budapesta doar pe autostradă, dar asta se va întâmpla cel mai devreme în 2016). La finalul zilei ne-am oprit la Deva, mai exact la Șoimuș, la pensiunea Eva, unde am mâncat un desert și ceva bere/vin, în funcție de preferințe.

Noaptea a fost agitată, m-a chinuit o măsea și în plus aveam grija bicicletei care era în curtea pensiunii dar nu era asigurată de nimic (am fost asigurat că sunt camere video peste tot și nu au fost niciodată probleme). De notat pentru alte plecări, nu strică să ai un lanț de bicicletă în portbagaj, pentru că în România lumea este încă reticentă când e vorba de luarea bicicletei în cameră (nu știu de unde vine această reticență, în State nu mi-a spus nimeni nimic când mă vedeau cu bicicleta, și am stat la câteva hoteluri, unele chiar fancy).

Nici Ștefy nu a avut o noapte prea bună, cu ceva probleme stomacale care au chinuit-o până sâmbătă. Am plecat deci destul de greu spre Timișoara unde am făcut un scurt popas, apoi ne-am continuat drumul spre Budapesta prin Cenad. Mersul pe autostradă și-a spus iar cuvântul și după 3 ore și un sfert de la plecarea din Timișoara eram deja în fața hotelului din Budapesta, Mercure Duna.

După ce am făcut check-in-ul, am parcat mașina și ne-am lăsat bagajele, am plecat spre locul de start unde am trecut prin procesul de înregistrare cu mici probleme (la prima căutare nu am fost găsit) dar s-a rezolvat totul în câteva minute și mi-am luat cip-ul, numerele autoadezive, casca și brățara care avea să îmi dea acces în zona rezervată atleților, apoi am plecat spre zona expo de unde se ridicau pungile pentru cele 2 tranziții respectiv pentru hainele de schimb, care au venit împreună cu un mic rucsac Ironman ce s-a dovedit chiar folositor în cursul următoarelor zile.

Am luat-o înapoi spre hotel și apoi am ieșit să căutăm un restaurant (ne gândeam la ceva italian, paste și ceva mai ușor de digerat pentru Ștefy). Deși în zonele pietonale e plin de terase nu pot spune că meniul disponibil ne-a încântat, așa că până la urmă am ales mai mult după cât de foame ne era. A fost OK până la urmă dar nimic extraordinar, și o servire un pic dezamăgitoare.

Vineri a început cu o nouă vizită la zona de start pentru o acomodare cu golful unde urma să înotăm a doua zi. Aveai posibilitatea să încerci costume de neopren de la Sailfish, iar întreaga acțiune era coordonată de Benjamin Sanson, unul din cei mai rapizi întotători triatloniști. Am aflat lucruri noi despre partea de încălzire, am exersat startul în grup, am înotat cam 400 de metri în golf, am exersat intrarea în tranziție, am aflat mici lucruri care să ne facă viața mai ușoară în timpul înotului și în tranziție.

M-am întors la hotel în timp pentru micul dejun și apoi am încercat o mică plimbare prin zonă dar problemele stomacale ale lui Ștefy au revenit deși noaptea fusese una calmă. Ne-am întors la hotel apoi am plecat singur spre ședința tehnică. Aceasta a început cu o mică întârziere și a durat cam 45 de minute în care s-au prezentat care sunt fluxurile în tranziție, orele de start, traseele de bicicletă și alergare și regulile generale unde s-a pus accent destul de mare partea de drafting care este ilegal în concursurile Ironman.

De aici am plecat să las bicicleta în tranziție unde am avut un mic moment de rătăcire când am trecut repede pe lângă locul numerotat cu 692 care era chiar primul de la intrare și a trebuit să mă întorc chiar de la capătul opus, dar până la urmă totul a fost OK. Mi-am așezat cele 2 pungi de tranziție la locul lor apoi mi-am ridicat chipul și am mai aruncat o privire spre golf. Am mai pierdut ceva vreme după ce am ocolit un pic să văd începutul traseului de alergare dar după aceea m-am grăbit spre hotel. Am ieșit din nou în oraș, de data aceasta la un mic restaurant chiar pe malul Dunării cu o servire ireproșabilă și prețuri chiar decente.

Apoi am mai încercat o plimbare prin zona centrală de data aceasta cu mai mult succes, fără să ne mai confruntăm cu alte probleme. De fapt a fost una care m-a îngrijorat un pic: faptul ca picioarele erau destul de obosite după cei aproximativ 15-16 kilometri parcurși la pas, și speram să nu se simtă a doua zi.

Ziua cea mare

A început cu un mic dejun matinal la care am fost atent ce mănânc (trebuie să recunosc că de obicei dacă plec la ture mai lungi nu prea mă uit mai ales datorită faptului că stomacul meu e destul de rezistent) și apoi am ieșit să așteptăm autobuzul ce urma să ne ducă la start (orele anunțate erau 7:10, 7:40 și 8:10). Din păcate aici a fost singurul lucru care nu a mers cum trebuie din punct de vedere al organizării: autobuzul de 7:10 a plecat pe la 7:20 iar cele de 7:40 și 8:10 nu au mai venit. Cum tranziția se închidea la 8:30 cei 30-40 de oameni care erau în fața hotelului au trebuit să alerge după taxiuri. Noi am împărțit un taxi cu un alt cuplu, dar datorită drumurilor închise a trebuit să mai mergem vreo 5-10 minute pe jos până la zona de start, ajungând pe la 8:25 în tranziție, suficient însă să îmi las cele 2 bidoane (unul cu izotonic și celălalt cu geluri) și să fac ultimile verificări în cele 2 pungi din tranziție.

Cum startul celor de la M30-34 era la 9:35 am avut timp să vedem startul celor de la Elite (unde am avut și un român, Zsombor Deak), și apoi m-am îmbrăcat cu neoprenul, am lăsat punga albă cu schimburile în zona destinată atleților și pe la 9:20 eram în zona destinată încălzirii. Am înotat cam 100 de metri, m-am încăzit folosind o parte din programul văzut cu o zi înainte și m-am așezat la start.

Aici am avut surpriza că al meu Garmin să nu mai vrea să pornească deși cu jumătate de oră înainte își luase fix-ul fără probleme. Am cerut ajutor la cineva care avea un ceas identic pentru că nu îmi aduceam aminte combinația de reset, dar nu părea să funcționeze nici așa. După ce m-am mai chinuit singur câteva minute am reușit să-l pornesc dar a trebuit să trec prin întreg procesul de inițializare unde din viteză (mai erau mai puțin de 2 minute până la start) am selectat sistemul imperial în loc de cel metric lucru ce a făcut ca jumătate din cursa de bicicletă să văd viteze medii în mile/oră și să fac tot felul de calcule în minte. În plus nu am reușit să mă conectez la centura de puls pentru că erau foarte multe semnale ANT+ în zonă și abia după 50 de km de bicicletă mi-am găsit timp să încerc reconectarea.

La înot mă așteptam la un timp în jur de 55 de minute și am plecat din spatele grupului, unde probabil eram toți cei care urmau să înoate bras. Lucrurile au mers binișor, până când au început să treacă pe lângă mine cei din grupul următor (care luase startul cu 15 minute după) și mi-am luat câteva palme peste cap ceea ce m-a debusolat un pic. Apoi lucrurile s-au mai liniștit, ba chiar cred că am reușit un timp bun pe ultimele 3-400 de metri când am înotat mai mult spate (și surprinzător am ținut și direcția bine).

Am ieșit din apă după 56:47, sub limita de o oră care mi-am impus-o, și teoretic lucrurile intrau pe terenuri mult mai cunoscute (bicicletă și alergare). Dacă au mers la fel de bine pe cât speram o să vedem în partea a doua a poveștii 🙂